Când mama soacră a aflat că ne cumpărăm apartament – o dramă românească din interior

— Cum adică v-ați găsit apartament fără să mă întrebați? vocea mamei soacre răsună în bucătăria mică, făcându-mă să tresar. Era o seară de martie, iar aburii de la ceaiul din fața mea nu reușeau să-mi încălzească mâinile tremurânde. Sorin, soțul meu, stătea între noi, cu privirea în podea, incapabil să spună ceva.

— Mamă, nu e nevoie să te superi, am vrut doar să facem un pas înainte, am încercat eu să explic, dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât.

— Un pas înainte? Fără mine? Fără să mă consultați? Tu știi ce înseamnă asta pentru familie? a continuat ea, ridicând tonul. Simțeam cum fiecare cuvânt al ei mă strivește, ca și cum nu eram decât o intrusă în propria mea viață.

Sorin a încercat să spună ceva, dar mama lui l-a întrerupt cu un gest scurt. — Tu nu vezi că ea te îndepărtează de noi? Ai uitat cine te-a crescut?

În acea seară, am știut că nimic nu va mai fi la fel. Visul nostru de a avea un loc doar al nostru, unde să ne construim amintirile, s-a transformat într-un câmp de luptă. Mama soacră venea zilnic cu argumente noi: că zona nu e bună, că apartamentul e prea mic, că ratele sunt prea mari. Dar adevărul era altul: nu voia să ne lase să plecăm.

În fiecare seară, Sorin se întorcea acasă tot mai tăcut. Îl vedeam cum se zbate între două lumi: loialitatea față de părinți și dragostea pentru mine. — Nu vreau să-mi supăr mama, dar nici pe tine nu vreau să te pierd, mi-a spus într-o noapte, cu ochii în lacrimi.

— Și eu? Unde sunt eu în toată povestea asta? am izbucnit. Nu mai suportam să fiu mereu cea care trebuie să cedeze. M-am simțit invizibilă, ca și cum dorințele mele nu contau deloc.

Au urmat luni de certuri și tăceri apăsătoare. Mama soacră venea neanunțată, verifica actele, suna la bancă fără știrea noastră. Într-o zi, am găsit-o în apartamentul pe care abia îl cumpărasem, inspectând fiecare colț.

— Nu e destul de bun pentru fiul meu! a spus cu dispreț. Atunci am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, întrebându-mă dacă nu cumva greșisem alegându-l pe Sorin.

Prietenii mei nu mă mai recunoșteau. — De ce accepți toate astea? mă întreba Adina într-o seară la cafea. — Pentru că îl iubesc, am răspuns eu, dar vocea mea suna gol.

Într-o duminică dimineața, tata m-a sunat. — Tatăl tău și cu mine suntem îngrijorați pentru tine. Nu meriți să trăiești așa. Ai dreptul la fericire.

Cuvintele lui mi-au dat curaj. În acea seară, i-am spus lui Sorin: — Trebuie să alegi. Ori suntem noi o familie și decidem împreună, ori rămânem prizonierii trecutului.

A urmat cea mai lungă tăcere din viața mea. Sorin s-a ridicat și a plecat la mama lui. Trei zile nu am știut nimic de el. Am dormit singură în apartamentul gol, ascultând ecoul pașilor mei pe parchet.

Când s-a întors, avea ochii roșii și fața obosită. — Am vorbit cu mama. Nu va fi ușor, dar vreau să încercăm să fim doar noi doi. Dar promite-mi că nu o vei urî.

Nu am putut promite asta. Rănile erau prea adânci.

Au trecut doi ani de atunci. Relația cu mama soacră e rece și distantă. Sorin încă mai ezită uneori când trebuie să aleagă între mine și ea. Dar am învățat să-mi apăr locul și să spun ce simt.

Uneori mă întreb dacă merită toate sacrificiile pentru dragoste sau dacă ar trebui să plec atunci când cineva nu poate rupe lanțurile trecutului. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?