Când mama mea a ales să plece: Povestea unei despărțiri care nu trebuia să existe

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! Am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina palidă a toamnei. Pe masă, între noi, stătea o cană de ceai neatinsă și o scrisoare cu scrisul ei rotund, pe care nu avusesem curajul să o citesc până la capăt. Mama, cu ochii ei albaștri, reci ca o zi de iarnă, m-a privit fără să clipească.

— E viața mea, Irina. Am dreptul să fiu fericită. Nu mai sunt datoare nimănui.

Cuvintele ei au căzut ca niște pietre grele peste sufletul meu. Aveam 38 de ani, doi copii mici și o viață pe care o credeam stabilă. Tata murise de aproape zece ani, iar mama fusese mereu stâlpul nostru, chiar dacă uneori părea că trăiește într-o lume doar a ei. Dar acum, la 62 de ani, anunța că se recăsătorește cu domnul Dobre, un om de afaceri bogat din oraș, și că vrea să rupă orice legătură cu trecutul.

— Dar noi? Eu? Copiii tăi? Nepoții tăi? am întrebat aproape șoptit.

— Irina, am obosit să fiu doar mama sau bunica. Vreau să fiu femeie. Vreau să mă bucur de ce mi-a mai rămas din viață.

Apoi a plecat. Fără să se uite înapoi. Fără să-și ia rămas-bun de la Vlad și Ana, copiii mei care o adorau. Fără să-mi lase vreo explicație în afară de acea scrisoare pe care n-am avut curajul s-o citesc decât după câteva zile, când casa era deja plină de tăcere și miros de ceai rece.

Scrisoarea era scurtă: „Irina, nu mă judeca. Am nevoie să respir. Să nu mă cauți.”

Sunt deja trei ani de atunci. Trei ani în care am trecut prin toate stările posibile: furie, neputință, rușine, dor. Prietenele mele nu știau cum să mă consoleze. „Las-o, poate îi trece”, îmi spunea Adina. „Poate domnul Dobre o manipulează”, zicea Roxana. Dar eu știam că mama nu fusese niciodată manipulată de nimeni. Era încăpățânată și imprevizibilă încă din tinerețe.

În primele luni am încercat să o sun aproape zilnic. Îmi răspundea un robot rece: „Numărul apelat nu mai este disponibil.” Mergeam la casa copilăriei mele și găseam doar poșta plină și vecinii care ridicau din umeri: „A vândut tot și a plecat cu domnul acela bogat.”

Copiii mei au întrebat mult timp de ea. Ana, cea mică, plângea noaptea: „De ce nu mai vine bunica? Am fost cuminte…” Vlad a încetat să mai întrebe după câteva luni și s-a închis în sine. Eu am început să mă simt vinovată pentru tot: pentru că nu am fost destul de bună ca fiică, pentru că nu am știut să o opresc, pentru că nu am înțeles ce se ascundea în sufletul ei.

Soțul meu, Mihai, încerca să mă liniștească: „Irina, fiecare om are dreptul la fericire. Poate pentru ea asta înseamnă libertate.” Dar eu nu puteam accepta că libertatea ei înseamnă absența noastră.

Au urmat luni grele. Sărbători fără ea. Zile de naștere fără telefonul acela cald: „La mulți ani, puiule!” M-am trezit adesea plângând în baie ca să nu mă vadă copiii. M-am certat cu Mihai din nimicuri. Am început să mă îndoiesc de mine însămi: dacă într-o zi voi face și eu la fel? Dacă voi simți nevoia să fug?

Într-o zi, la piață, am întâlnit-o pe tanti Lenuța, prietena mamei din tinerețe. M-a privit lung și mi-a spus:

— Să știi că mama ta te iubește. Dar uneori oamenii se pierd pe ei înșiși dacă rămân prea mult pentru alții.

Am plecat acasă cu sacoșa plină și sufletul gol. M-am gândit mult la vorbele ei. Poate că mama chiar se pierduse pe sine printre grijile pentru tata bolnav, pentru mine, pentru nepoți. Poate că domnul Dobre îi oferise ceva ce noi nu mai puteam: promisiunea unei vieți fără datorii față de nimeni.

Dar tot nu puteam ierta absența ei. Nici faptul că nu a vrut să ne explice nimic față în față.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un plic fără expeditor. Era o fotografie cu mama zâmbind lângă domnul Dobre, undeva la munte. Pe spate scria doar atât: „Sunt bine.”

Am izbucnit în plâns. Nu știu dacă de ușurare sau de furie. Am pus poza într-un sertar și am încercat să merg mai departe.

Dar rana a rămas acolo. La fiecare Crăciun fără ea, la fiecare aniversare a copiilor mei fără bunica lor. La fiecare întrebare fără răspuns.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă aș fi ascultat-o mai mult sau dacă i-aș fi spus mai des cât de mult o iubesc. Sau poate că pur și simplu fiecare om are dreptul la propriile alegeri, oricât ar durea pe ceilalți.

Acum privesc poza mamei din sertar și mă întreb: oare iubirea pentru ceilalți trebuie mereu să fie sacrificiu? Sau avem dreptul să alegem fericirea chiar dacă asta îi rănește pe cei dragi?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Sau în locul mamei mele?