Când l-am refuzat pe Vlad și m-am măritat cu Radu: O reîntâlnire după 20 de ani

— Nu pot, Vlad. Nu pot să-ți spun „da”.

Cuvintele mi-au ieșit din gură ca un oftat, în timp ce el stătea în genunchi, cu inelul strălucind în palma transpirată. Era seara balului de absolvire, iar lumina slabă a felinarelor din parcul central din Bârlad ne învăluia ca într-un vis. Vlad tremura, ochii lui albaștri plini de speranță și teamă. Eu mă simțeam prinsă între două lumi: cea a sărăciei din care voiam să scap și promisiunea unei vieți mai bune pe care o vedeam în altă parte.

— Dar, Ilinca… eu te iubesc. Putem construi ceva împreună, chiar dacă nu avem nimic acum. Știi că nu-mi pasă de bani sau de ce spun ai tăi.

Mi-am mușcat buza, încercând să nu plâng. Tata lucra la combinat, mama făcea naveta la Vaslui ca infirmieră. Mereu ne ajungeam cu greu cu banii, iar eu visam la București, la facultate, la o viață fără grija zilei de mâine. Vlad era bun, dar nu avea nimic. Radu însă… Radu era altceva. Fiul directorului de la fabrica de mobilă, mereu îmbrăcat elegant, cu promisiuni mari și planuri clare.

— Vlad, nu pot. Îmi pare rău. Trebuie să plec.

Am fugit atunci, lăsându-l singur în parc, cu inelul rămas fără rost. Nu m-am mai uitat înapoi.

Anii au trecut repede. Am intrat la ASE și m-am mutat la București. Radu m-a curtat insistent, mi-a adus flori la cămin și m-a convins că doar lângă el pot avea siguranța pe care o doream. Ne-am căsătorit repede, cu o nuntă mare la un restaurant de fițe din oraș. Mama plângea de fericire, tata părea mândru că fata lui „a reușit”.

La început totul părea perfect: apartament nou în Drumul Taberei, vacanțe la mare, prieteni cu bani și discuții despre afaceri. Dar după ce s-a născut Daria, totul s-a schimbat. Radu a început să vină târziu acasă, mereu obosit sau nervos. Îmi reproșa că nu fac destul, că nu sunt destul de „prezentabilă” când mergem la evenimentele lui.

— Ilinca, nu poți să te îmbraci și tu ca lumea? Ce-o să creadă lumea despre mine?

Încercam să-i fac pe plac, dar mereu era ceva în neregulă. Daria creștea și simțeam că mă sufoc între grija pentru ea și încercarea de a-l mulțumi pe Radu. Mama mă suna des:

— Ești bine, fata mea? Parcă nu mai ești tu…

— Sunt bine, mamă. Doar obosită.

Dar nu eram bine. În fiecare seară mă întrebam dacă am făcut alegerea corectă. Dacă nu cumva am pierdut ceva esențial când l-am lăsat pe Vlad în parc.

Au trecut douăzeci de ani de atunci. Daria era deja studentă la Cluj și eu rămăsesem singură într-un apartament prea mare și prea gol. Radu era plecat aproape tot timpul „cu afaceri”, iar eu mă agățam de amintiri ca de niște frânghii subțiri.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, am intrat într-o librărie mică din centru ca să scap de frig. Printre rafturi, am zărit un bărbat cu părul grizonat și ochi albaștri care citea atent o carte despre istoria Moldovei.

— Ilinca? Tu ești?

Mi-a luat câteva secunde să-l recunosc. Era Vlad. Avea riduri fine la colțul ochilor și un zâmbet cald care mi-a strâns inima.

— Vlad… Ce surpriză! Nu te-am mai văzut de… nici nu mai știu câți ani.

— Douăzeci, cred. Dar cine-i mai numără?

Am râs amândoi stânjeniți. Am ieșit la o cafea și am povestit ore întregi despre viețile noastre. Vlad devenise profesor de istorie la liceul din orașul natal. Nu se căsătorise niciodată.

— Am avut câteva relații, dar niciuna nu a mers cu adevărat. Poate pentru că mereu am comparat totul cu ce am avut noi doi…

M-am simțit vinovată și tristă în același timp. I-am povestit despre Daria și despre cum mă simt singură în propria mea viață.

— Știi, Ilinca… uneori cred că ai făcut alegerea corectă pentru tine atunci. Eu n-aș fi putut să-ți ofer tot ce ți-ai dorit.

— Dar poate nici eu nu știam ce-mi doresc cu adevărat…

Am tăcut amândoi, privind ploaia care bătea în geamuri.

După acea întâlnire, am început să vorbim tot mai des. Vlad mă asculta fără să mă judece, îmi amintea cine eram înainte să devin „soția lui Radu”. Într-o seară târzie, după ce Daria m-a sunat să-mi spună cât îi e dor de mine, am izbucnit în plâns la telefon cu Vlad.

— Mi-e frică să recunosc că am greșit totul… Că am ales siguranța în locul fericirii.

— Nu e niciodată prea târziu să fii sinceră cu tine însăți, Ilinca.

Cuvintele lui au rămas cu mine zile întregi. Am început să mă gândesc serios la divorț. Radu nici nu a observat schimbarea mea — era prea ocupat cu „afacerile” lui ca să vadă că soția lui nu mai există decât pe hârtie.

Într-o dimineață rece de februarie, i-am spus:

— Radu, vreau să divorțăm.

A ridicat din umeri:

— Faci cum vrei. Oricum nu mai suntem o familie de mult.

M-am simțit eliberată și tristă în același timp. Am plecat din apartamentul nostru cu un geamantan și câteva haine. M-am mutat într-o garsonieră mică aproape de parc — același parc unde îl lăsasem pe Vlad cu douăzeci de ani în urmă.

Vlad a venit într-o seară cu două cafele și o carte nouă.

— S-ar putea să fie începutul unei alte povești…

L-am privit lung și am zâmbit pentru prima dată după mult timp fără teamă sau regret.

Acum mă întreb: oare cât din viața noastră e despre alegeri greșite și cât despre curajul de a le recunoaște? Dacă ați fi fost în locul meu, ați fi ales altfel?