Când iubirea devine datorie: Povestea unei mame între sacrificiu și dezamăgire
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu doar femeia care spală, gătește și plătește facturi! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce fetița noastră, Ilinca, plângea în camera alăturată.
Vlad s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus ceva de neiertat. — Ce vrei să spui? Nu faci nimic altceva decât să stai acasă cu copilul. Eu muncesc toată ziua!
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Mâinile îmi tremurau de furie și neputință. În mintea mea, se derulau toate zilele în care mă trezeam la 5 dimineața, pregăteam pachetul lui Vlad, îl duceam pe Andrei, băiatul nostru mai mare, la grădiniță, apoi alergam acasă să o hrănesc pe Ilinca. Între timp, făceam curat, spălam rufe, încercam să găsesc bani pentru facturi care nu mai conteneau să vină.
Dar Vlad nu vedea nimic din toate astea. Pentru el, eu eram doar „acasă”.
Am crescut într-o familie unde mama mea, Mariana, era stâlpul casei. Tata, Ion, era mereu plecat cu munca prin țară, iar mama nu se plângea niciodată. Poate de aceea am crezut că așa trebuie să fie și la mine: să înghit în sec și să merg mai departe. Dar într-o zi, când am găsit un plic cu somație de plată pentru lumină, am simțit că mă sufoc.
— Vlad, trebuie să vorbim serios despre bani. Nu ne mai ajung! am spus într-o seară, când copiii dormeau.
El a oftat și a dat din mână: — Mereu aceleași discuții! Dacă nu-ți convine, du-te și tu la muncă!
M-am uitat la el cu lacrimi în ochi. — Cine are grijă de copii? Crezi că găsesc serviciu peste noapte? Și cine îi ia de la grădiniță? Cine stă cu Ilinca când e bolnavă?
A tăcut. Știa că am dreptate. Dar nu voia să recunoască.
În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile pe care le cunosc: prietena mea cea mai bună, Raluca, care lucra două ture ca asistentă medicală și tot nu reușea să-și vadă copiii decât seara târziu; sora mea, Simona, care divorțase după ce soțul ei îi spusese că „nu face destul”. Toate duceau același război tăcut.
A doua zi dimineață, am sunat-o pe mama.
— Mamă, nu mai pot. Simt că mă sufoc aici. Vlad nu mă vede deloc…
Mama a oftat greu la telefon: — Of, fata mea… Știu cum e. Dar trebuie să-ți găsești curajul să-i spui ce simți cu adevărat. Să nu te pierzi pe tine pentru nimeni!
Am închis telefonul cu un nod în gât. M-am uitat la Ilinca cum dormea liniștită și mi-am promis că nu voi lăsa ca povestea mea să fie doar despre sacrificiu.
În următoarele zile am început să caut joburi online. Am aplicat la câteva posturi de operator call-center de acasă. Vlad a râs când i-am spus.
— Ce rost are? Oricum nu câștigi mare lucru!
M-am simțit mică și inutilă. Dar n-am renunțat.
După două săptămâni am primit un răspuns pozitiv. Urma să lucrez patru ore pe zi de acasă. Salariul era mic, dar era al meu.
— Bravo, ai reușit! a zis mama la telefon. Sunt mândră de tine!
Vlad însă s-a închis și mai mult în el. Vorbea tot mai puțin cu mine, iar când vorbea era doar despre bani sau despre ce nu merge bine în casă.
Într-o seară l-am auzit vorbind la telefon cu mama lui:
— Nu știu ce-i cu ea… Parcă nu-i mai ajunge nimic!
M-am simțit trădată. Cum putea să nu vadă cât mă lupt pentru noi?
Într-o sâmbătă dimineață, Andrei a venit la mine plângând:
— Mami, de ce te cerți mereu cu tati?
Mi s-a rupt sufletul. L-am luat în brațe și i-am șoptit:
— Mami și tati încearcă să găsească soluții ca să fim toți fericiți.
Dar în sinea mea știam că nu mai pot continua așa.
Am început să merg la consiliere psihologică online. Am învățat să spun „nu”, să cer ajutor și să-mi recunosc limitele.
Într-o zi i-am spus lui Vlad:
— Dacă vrei ca familia asta să meargă mai departe, trebuie să fim o echipă. Nu pot duce totul singură!
S-a uitat lung la mine și pentru prima dată l-am văzut nesigur.
— Nu știu dacă pot… a șoptit el.
Atunci am realizat că uneori iubirea devine doar o datorie bifată pe lista zilnică de obligații. Și că dacă nu ne vedem unii pe alții cu adevărat, riscăm să ne pierdem pe drum.
Acum scriu aceste rânduri după o altă zi lungă în care am fost mamă, soție, angajată și femeie care încearcă să nu se uite pe sine.
Oare câte dintre noi trăim aceeași poveste? Câte mame duc povara invizibilă a familiei fără ca cineva să le mulțumească? Unde se termină datoria și unde începe iubirea adevărată?