Când Fiica Mea L-a Ales pe El, Nu pe Noi: Povestea Unui Tată Frânt

— Nu pot să cred, Ana! Cum poți să faci asta? vocea mea a răsunat în sufrageria mică, cu pereții încărcați de amintiri. Era seară, iar ploaia bătea în geamuri ca un avertisment. Ana stătea în fața mea, cu ochii umezi, dar hotărâți. Lângă ea, Vlad, cu mâinile în buzunare, privea podeaua.

— Tata, nu vreau să ne certăm din nou… a șoptit ea, iar fiecare cuvânt era ca o rană nouă.

Nu-mi imaginam vreodată că voi ajunge aici. Eu, Marian, bărbat trecut de cincizeci de ani, muncitor la fabrica de mobilă din orașul nostru mic din Moldova, am crescut-o pe Ana singur după ce mama ei a murit. Am fost tată și mamă, prieten și sprijin. Am crezut că nimic nu ne poate despărți. Dar apoi a apărut Vlad.

Îl știam din vedere, băiat dintr-o familie cu probleme, mereu cu vorba la el și privirea sfidătoare. Când Ana mi-a spus că sunt împreună, am simțit cum mi se strânge inima. Am încercat să fiu deschis, să-l cunosc, dar fiecare întâlnire se termina cu discuții aprinse.

— Nu e potrivit pentru tine! i-am spus într-o seară, când am găsit-o plângând în camera ei.

— Tata, tu nu-l cunoști! E bun cu mine, mă face fericită!

— Fericirea nu e totul! Ai nevoie de stabilitate, de cineva care să te respecte!

— Vlad mă respectă! Tu nu vezi decât ce vrei să vezi!

Așa au început certurile. Zile la rând nu ne-am vorbit. O vedeam cum se schimbă: nu mai râdea ca înainte, nu mai venea la masa de duminică. Îmi era teamă că o pierd. Am încercat să vorbesc cu ea calm, dar orice încercare se transforma într-o dispută.

Într-o zi, am găsit-o făcându-și bagajele.

— Unde pleci?

— La Vlad. Nu mai pot aici, tata. Mă sufoci cu grijile tale.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Am vrut să o opresc, dar am văzut în ochii ei aceeași hotărâre pe care o aveam eu când eram tânăr. Am lăsat-o să plece.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am așezat pe patul ei gol și am plâns ca un copil. M-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea dur? Prea protector? Sau poate nu am știut să-i arăt că tot ce fac e din dragoste?

Zilele au trecut greu. O sunam și nu răspundea. Îi trimiteam mesaje și primeam doar răspunsuri scurte: „Sunt bine.” „Nu-ți face griji.”

Vecinii au început să vorbească. „A plecat fata lui Marian cu băiatul ăla…”, „Nu-i de mirare, la cât o ținea din scurt…” Fiecare șoaptă era ca un cuțit în spate.

Într-o duminică, sora mea Lidia a venit la mine.

— Marian, trebuie să accepți că Ana a crescut. Nu poți controla totul.

— Dar dacă face o greșeală? Dacă suferă?

— Toți am făcut greșeli. Important e să știe că are unde să se întoarcă.

Am tăcut. Avea dreptate, dar nu puteam accepta ușor.

După două luni, Ana a venit acasă. Era slabă și obosită.

— Tata… pot să stau câteva zile?

Nu am întrebat nimic. Am deschis brațele și am strâns-o la piept. A plâns mult în noaptea aceea. Mi-a povestit că Vlad nu era omul pe care îl credea. Că a încercat să o schimbe, că a ridicat vocea la ea, că s-a simțit singură.

— De ce nu mi-ai spus?

— Mi-a fost rușine… Am crezut că dacă mă întorc, o să spui „Ți-am zis eu!”

Am oftat adânc.

— Ana, orice ai face, eu sunt aici pentru tine. Nu contează dacă ai greșit sau nu. Ești fiica mea.

A rămas acasă câteva luni. Încet-încet și-a revenit. Dar relația noastră nu mai era la fel. O simțeam distantă, mereu atentă la ce spune sau face în preajma mea.

Într-o seară, la cină, mi-a spus:

— Tata… vreau să plec la București. Să-mi încerc norocul acolo.

Am simțit din nou frica aceea veche. Dar de data asta am zâmbit trist și i-am spus:

— Dacă asta vrei… mergi. Dar să știi că aici e mereu casa ta.

A plecat după câteva zile. Acum vorbim rar la telefon. Îmi lipsește râsul ei prin casă, mirosul cafelei dimineața când se trezea înaintea mea.

Mă uit adesea la fotografiile vechi și mă întreb: oare am făcut bine? Oare dragostea de părinte înseamnă să lupți până la capăt sau să lași copilul să-și găsească drumul?

Poate că fiecare părinte trebuie să învețe să-și lase copiii să plece… Dar cum faci asta fără să-ți frângi inima? Voi ce ați fi făcut în locul meu?