Când fiica mea Ana a rămas însărcinată la șaptesprezece ani: Povestea unei mame dintr-un sat românesc

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva…

Vocea Anei tremura ca frunza în vântul rece de toamnă. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar eu tocmai stingeam lumina din bucătărie. M-am oprit în prag, cu mâna pe întrerupător, simțind cum inima mi se strânge. Ana stătea pe marginea patului, cu ochii roșii și obrajii umezi. Am știut atunci că ceva grav se întâmplase.

— Ce s-a întâmplat, fată? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

A ezitat o clipă, apoi a izbucnit în plâns. M-am așezat lângă ea, i-am luat mâna în a mea și am așteptat. Printre suspine, mi-a spus: — Mamă… sunt însărcinată.

Am simțit cum mi se taie respirația. Parcă tot aerul din cameră dispăruse. Ana avea doar șaptesprezece ani. O copilă încă. Am vrut să țip, să o cert, să o scutur până să înțeleagă ce a făcut. Dar am rămas mută, cu ochii închiși, încercând să-mi adun gândurile.

— Cu cine? am întrebat, abia șoptind.

— Cu Radu…

Radu era băiatul vecinilor de peste drum, cu un an mai mare decât ea. Îl știam de mic, dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea ajunge aici. M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin cameră, simțind cum furia și frica mă copleșesc.

— Știe tatăl tău?

— Nu… Te rog, nu-i spune încă! Nu știu ce să fac…

Am privit-o lung. Era atât de speriată, atât de mică și neajutorată. Mi-am amintit de propria mea mamă și de cât de aspră fusese cu mine când am greșit. Nu voiam să fiu la fel. Dar nici nu știam cum să reacționez.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la ce va spune lumea din sat. La cât de repede se răspândesc bârfele pe uliță — că fata Mariei a rămas însărcinată înainte de vreme! Mi-era teamă pentru Ana, dar și pentru mine. Cum aveam să-mi țin capul sus când toți mă vor judeca?

A doua zi dimineață, soțul meu, Ion, a simțit că ceva nu e în regulă. M-a tras deoparte după ce Ana a plecat la școală.

— Ce s-a întâmplat? E bolnavă fata?

Nu am mai putut ascunde adevărul. I-am spus totul, iar reacția lui a fost explozivă.

— Cum adică e însărcinată?! La șaptesprezece ani?! Unde am greșit noi ca părinți?

A început să lovească cu pumnul în masă, să strige că nu va accepta rușinea asta în casa lui. Am încercat să-l liniștesc, dar era prea furios ca să mă asculte.

— O să vorbești tu cu ea! Să-i spui că nu poate păstra copilul! Să-l dea afară!

M-am uitat la el cu lacrimi în ochi. Cum puteam să-i cer Anei să renunțe la copil? Era deja atât de speriată…

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Ana venea acasă târziu, încerca să evite orice discuție cu tatăl ei. Eu eram prinsă la mijloc — între furia lui Ion și disperarea Anei. Satul a aflat repede. Vecinele mă priveau cu milă sau dispreț când mergeam la magazin. Unele îmi șopteau: „Las’ că trece…”, altele își făceau cruce când mă vedeau.

Într-o seară, Ion a venit acasă beat și a început iar scandalul.

— Să plece! Să se ducă la băiatul ăla! Să nu mai aud de ea!

Ana s-a ascuns în camera ei și nu a mai ieșit până dimineața. Eu am stat pe hol, plângând în tăcere. Nu știam ce să fac ca să-i împac.

După câteva zile, Radu și părinții lui au venit la noi acasă. Au stat la masă cu noi, într-o liniște apăsătoare.

— Suntem gata să ne asumăm responsabilitatea, a spus tatăl lui Radu. Copiii noștri au greșit, dar trebuie să-i ajutăm.

Ion s-a uitat la el cu ochii plini de ură.

— Să-i ajutăm? Să-i ajutăm să-și distrugă viața?

Am intervenit eu:

— Ion, te rog… Sunt copiii noștri! Au nevoie de noi!

Discuția s-a terminat fără nicio concluzie clară. Dar măcar nu s-au certat prea tare.

Lunile au trecut greu. Ana a renunțat la liceu pentru că nu mai suporta privirile colegilor și profesorilor. Mergea rar pe uliță și doar cu capul plecat. Eu am încercat să o susțin cum am putut — i-am cumpărat haine pentru gravide din oraș, i-am vorbit despre cum va fi când va veni copilul pe lume.

Ion nu i-a vorbit luni întregi. Îl vedeam cum o privește pe furiș, cum oftează noaptea când crede că nu-l aud. Dar nu putea trece peste rușinea pe care o simțea.

Când Ana a născut o fetiță sănătoasă, am simțit pentru prima dată după mult timp o rază de speranță. Am ținut-o în brațe și am plâns — de bucurie, de teamă și de ușurare că totul a trecut cu bine.

Ion a venit la spital după două zile. S-a uitat la nepoata lui și i-au dat lacrimile. A luat-o în brațe și i-a șoptit:

— Iartă-mă, Ana… Iartă-mă că n-am știut să fiu tată când ai avut nevoie.

Ana l-a îmbrățișat strâns și atunci am știut că familia noastră va merge mai departe, chiar dacă drumul va fi greu.

Acum, când privesc în urmă la acele luni pline de lacrimi și frică, mă întreb: câte mame trec prin astfel de încercări fără sprijin? De ce ne e atât de greu să ne iertăm copiii — sau pe noi înșine — atunci când viața ne ia prin surprindere?