Când dragostea se transformă în calcule: Povestea familiei Popescu

— Irina, nu mai merge așa. Trebuie să stabilim clar: fiecare să plătească 50% din cheltuielile casei. Nu e corect să trag eu tot greul!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Era a treia oară în ultima lună când aducea vorba despre bani, dar acum tonul lui era mai tăios ca niciodată.

— Vlad, nu e vorba doar de bani! Eu gătesc, spăl, fac curat, mă ocup de copii… Tu vii acasă și te așezi la televizor. Crezi că asta nu valorează nimic? am izbucnit, simțind cum mi se urcă sângele la cap.

El a oftat și a dat din umeri:

— Nu zic că nu faci nimic, dar și eu muncesc toată ziua. Dacă vrei egalitate, hai să fie egalitate pe toate planurile.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. De zece ani eram împreună, de opt căsătoriți. Ne-am crescut copiii împreună, am trecut prin lipsuri, prin bucurii, prin nopți nedormite. Dar niciodată nu am simțit că trebuie să cuantificăm totul. Acum, parcă eram doi străini care negociau un contract.

În acea zi am luat o decizie: dacă Vlad vrea să împartă totul la milimetru, atunci și eu voi face la fel. Am început să notez pe un carnețel cât timp petrec cu fiecare activitate casnică. Dacă el voia să plătesc 30% din cheltuieli (pentru că el câștiga mai mult), eu am decis să fac doar 30% din treburile casei.

Prima săptămână a fost un haos total. Copiii, Maria și Radu, nu înțelegeau de ce mama nu mai gătește cina sau de ce hainele nu mai sunt călcate la timp. Vlad s-a enervat când a văzut că nu mai găsește șosete curate și că frigiderul era aproape gol.

— Ce faci, Irina? De ce nu ai făcut piața?

— Am făcut doar 30% din ce făceam înainte. Restul îți revine ție sau copiilor. Așa e corect, nu?

El a tăcut, dar ochii lui spuneau totul: furie, neputință, poate chiar regret. Seara aceea am petrecut-o fiecare în alt colț al casei. Eu citeam pe canapea, el se uita la știri cu volumul dat la maxim.

A doua zi dimineață, Maria m-a întrebat:

— Mami, tu și tati vă certați? Nu-mi place când sunteți supărați…

Am simțit un nod în gât. Copiii sufereau cel mai mult din cauza orgoliului nostru. Dar nu puteam ceda; simțeam că dacă renunț acum, voi fi mereu considerată mai puțin importantă.

Sâmbătă dimineață, Vlad a încercat să gătească omletă pentru toți. A ars tigaia și a umplut bucătăria de fum. Radu a început să plângă că îi e foame, iar Maria s-a oferit să-l ajute pe tatăl ei.

— Uite ce ai reușit! a izbucnit Vlad către mine. Nu poți să fii puțin mai înțelegătoare?

— Eu? Eu am fost mereu cea care a ținut casa asta pe linia de plutire! Tu ai început cu procentele!

Discuția s-a transformat într-o ceartă aprinsă. Am spus cuvinte grele, pe care le-am regretat imediat. Copiii s-au retras în camera lor, speriați.

În acea seară am plâns singură în baie. M-am privit în oglindă și m-am întrebat unde am greșit. De ce ajunsesem aici? De ce dragostea noastră se transformase într-un tabel Excel?

A doua zi am găsit pe masă o scrisoare de la Vlad:

„Irina,
Știu că am greșit. Am vrut să fie totul corect între noi, dar am uitat ce contează cu adevărat. Nu vreau să fim doi contabili într-o familie. Vreau să fim din nou noi doi împotriva lumii.
Iartă-mă.
Vlad”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. M-am dus la el în sufragerie și l-am îmbrățișat fără cuvinte. Am plâns amândoi ca niște copii.

În zilele următoare am început să vorbim mai mult despre ce simțim, nu doar despre bani sau treburi casnice. Am stabilit împreună un program flexibil: uneori gătește el, alteori eu; cheltuielile le împărțim după posibilități, nu după procente rigide.

Nu e ușor nici acum. Uneori ne mai certăm, dar încercăm să ne ascultăm unul pe celălalt și să nu uităm că suntem o echipă.

Mă întreb adesea: oare câte familii din România ajung să-și transforme iubirea într-o matematică rece? Unde tragem linia între dreptate și suflet? Poate dragostea să supraviețuiască atunci când devine doar o chestiune de procente?