Când Dragostea Se Stinge: Povestea Unei Căsnicii Pierdute în Umbra Nepăsării

— Radu, ai putea măcar să mă privești când vorbesc cu tine? vocea mea tremura, dar el nici măcar nu ridică ochii din telefon. Era a treia oară în acea săptămână când încercam să deschid o discuție serioasă despre noi, dar răspunsul era mereu același: un oftat, un gest absent, o tăcere apăsătoare.

Mă numesc Irina și, dacă mi-ar fi spus cineva acum zece ani că voi ajunge să mă simt invizibilă în propria mea căsnicie, aș fi râs. Pe atunci, Radu era bărbatul care îmi aducea flori fără motiv, care mă făcea să râd cu lacrimi și care îmi promitea că va lupta mereu pentru noi. Dar viața nu e ca în filmele romantice. După nuntă, totul s-a schimbat încet, pe nesimțite. La început am crezut că e doar oboseala de la serviciu sau stresul cotidian. Dar apoi au început să apară semnele.

Radu venea acasă tot mai târziu, mânca pe fugă și se trântea pe canapea cu telecomanda în mână. În weekenduri nu mai ieșeam nicăieri; prefera să doarmă până târziu și apoi să stea cu ochii în laptop, jucând FIFA cu prietenii lui virtuali. Eu? Eu mă uitam la el și simțeam cum mă sting puțin câte puțin.

— Hai să mergem la o plimbare în parc, îi propuneam aproape în fiecare sâmbătă dimineață.
— Lasă-mă, Irina, sunt obosit. Poate altă dată, răspundea el fără să clipească.

Am început să observ cum hainele lui preferate nu-i mai veneau. Se îngrășase vizibil, dar nu părea să-l deranjeze. Îi sugeram subtil să mâncăm mai sănătos sau să facem mișcare împreună, dar orice încercare era întâmpinată cu iritare sau indiferență.

— Ce vrei să spui? Că nu mai sunt bun pentru tine? a izbucnit într-o seară, după ce îi propusesem să mergem la sală împreună.
— Nu! Vreau doar să fim sănătoși… să fim bine! am încercat eu să-l liniștesc.
— Lasă-mă cu prostiile astea! Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Atunci am simțit pentru prima dată că nu mai eram o echipă. Cuvintele lui au tăiat adânc și am plâns toată noaptea, ascunsă sub pătură, ca să nu mă audă. M-am întrebat unde greșisem. Oare eram prea insistentă? Oare trebuia să-l las în pace?

Mama mea, Maria, a observat repede schimbarea din vocea mea la telefon.
— Ce se întâmplă, Irina? Nu mai ești tu…
— Nimic, mamă… doar sunt obosită.
Dar mama știa. Într-o duminică a venit pe neașteptate la noi acasă. L-a găsit pe Radu dormind pe canapea la prânz și pe mine spălând vasele cu ochii roșii.
— Voi doi nu mai vorbiți deloc? a întrebat ea direct.
— Nu prea avem ce să ne spunem…

Adevărul era că nu mai aveam nimic de spus. Între noi crescuse un zid de tăcere și resentimente. Prietena mea cea mai bună, Simona, încerca să mă scoată din casă:
— Hai la film! Hai la cafea! Dar eu refuzam mereu. Mă simțeam vinovată că ies fără el, de parcă trădam ceva din jurământul nostru.

Într-o seară, după o ceartă banală despre cine trebuia să ducă gunoiul, am izbucnit:
— Radu, tu mă mai iubești?
El s-a uitat la mine ca la un străin.
— Nu știu… Poate că nu mai știu cum e asta.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am plecat la mama pentru câteva zile. Acolo am găsit liniște și sprijin, dar și multe întrebări fără răspuns. Mama m-a ținut în brațe ca atunci când eram copil și mi-a spus:
— Dragostea nu moare peste noapte, Irina. Dar dacă unul dintre voi renunță, celălalt nu poate lupta singur la nesfârșit.

M-am întors acasă hotărâtă să încerc încă o dată. Am pregătit cina lui preferată și am aprins lumânări pe masă. Când a intrat pe ușă, nici măcar nu a observat nimic special.
— Ce-i cu teatrul ăsta? a întrebat sec.
Atunci am știut că totul s-a terminat. Nu mai era loc pentru noi doi în aceeași poveste.

Am divorțat după șapte ani de căsnicie. A fost greu, dureros și rușinos pentru familia noastră mică din Ploiești. Tata nici nu a vrut să audă de divorț la început:
— O femeie trebuie să-și țină casa! Dar eu nu mai puteam trăi ca o umbră.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic. Încerc să-mi regăsesc bucuria de a trăi și să mă iert pentru tot ce n-am putut salva. Uneori îl văd pe Radu pe stradă — e tot singur și pare mai trist ca niciodată. Mă întreb dacă regretă ceva sau dacă pur și simplu s-a obișnuit cu golul din viața lui.

M-am întrebat de nenumărate ori: unde se duce dragostea când dispare? E vina unuia singur sau a amândurora? Poate fi salvat ceva când doar unul mai luptă? Voi ce credeți — merită să lupți până la capăt sau trebuie uneori să te salvezi pe tine însuți?