Când dragostea nu e de ajuns: Lupta mea pentru recunoaștere în familia Popescu

— Nu pot, Irina. Nu acum. Nu vreau să mă însor doar pentru că ai rămas însărcinată.

Cuvintele lui Rareș au căzut ca un ciocan peste sufletul meu, în bucătăria mică a apartamentului lor din Drumul Taberei. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi pe care încercam să le ascund. Mama lui, doamna Popescu, stătea la masă cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o intrusă. Tatăl lui, domnul Popescu, se juca nervos cu verigheta, evitând privirea tuturor.

— Rareș, nu fi copil! Ai 28 de ani! Ce vrei să facă fata asta singură cu un copil? a izbucnit domnul Popescu, vocea lui tremurând între furie și disperare.

— Nu e problema mea! a răspuns Rareș, ridicând tonul. Nu vreau să mă simt obligat. Dacă o să vreau să mă însor, o să fie pentru că simt eu, nu pentru că trebuie!

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. De ce? De ce nu era dragostea noastră de ajuns? De ce trebuia să mă simt ca o povară? Am privit blocurile cenușii din jur și am simțit că mă prăbușesc sub greutatea privirilor lor, sub greutatea așteptărilor unei societăți care judecă femeile ca mine.

M-am întors în sufragerie când am auzit ușa trântindu-se. Rareș plecase. Doamna Popescu s-a ridicat și ea, aruncându-mi o privire rece:

— Să nu crezi că dacă ai rămas însărcinată o să-l forțezi să facă ceva ce nu vrea. Băiatul meu are viitorul în față. Nu o să-l lași tu fără el.

Am rămas singură cu domnul Popescu. S-a apropiat încet de mine și mi-a pus mâna pe umăr:

— Irina, nu știu ce să spun… Îmi pare rău pentru tot. Dacă ai nevoie de ceva, te ajut eu. Dar Rareș… e încăpățânat ca maică-sa.

Am plecat acasă cu sufletul făcut bucăți. Mama mea m-a întâmpinat cu ochii roșii de la plâns:

— Ce-ai făcut, fată? Cum ai putut să fii atât de naivă?

— Mamă, îl iubesc… Am crezut că și el mă iubește la fel.

— Dragostea nu ține de foame, Irina! Și nici nu-ți crește copilul!

A doua zi am primit un mesaj de la Rareș: „Nu vreau să mai vorbim o vreme. Am nevoie de spațiu.”

Zilele au trecut greu. La serviciu abia mă puteam concentra. Colegele șușoteau pe la colțuri când intram în birou. „Ai auzit? Irina e gravidă și nu se mărită…”, „Ce rușine pentru părinții ei…”

Singura care mi-a rămas aproape a fost prietena mea cea mai bună, Simona:

— Irina, nu lăsa gura lumii să te doboare! Copilul tău are nevoie de tine puternică!

Dar cum să fiu puternică atunci când toți mă priveau ca pe o greșeală vie? Când mama plângea în fiecare seară și tata nu-mi mai vorbea decât monosilabic?

Într-o seară, domnul Popescu m-a sunat:

— Irina, hai să ne vedem la cofetăria din colț. Trebuie să vorbim.

L-am găsit acolo, cu ochii obosiți și palmele transpirate pe masă.

— Uite… Rareș e fiul meu și îl iubesc, dar nu pot fi de acord cu el. Dacă vrei, te ajut eu cu tot ce pot: bani, haine pentru copil… Dar nu pot să-l forțez.

— Nu vreau milă, domnule Popescu. Vreau doar ca Rareș să-și asume responsabilitatea.

— Știu… Dar uneori copiii noștri ne dezamăgesc. Și noi pe ei.

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. În noaptea aceea am visat că nășteam singură într-un spital rece, fără nimeni lângă mine. M-am trezit plângând și mi-am jurat că n-o să las pe nimeni să-mi fure demnitatea.

Lunile au trecut greu. Burta creștea, iar Rareș dispăruse complet din viața mea. Doamna Popescu m-a sunat o singură dată:

— Să nu te gândești că o să vii la noi cu copilul! Fiecare cu ale lui!

Am născut într-o dimineață ploioasă de aprilie. Mama era lângă mine, ținându-mă de mână. Când am văzut-o pe fetița mea, Mara, am simțit că tot chinul a meritat.

La botez a venit doar Simona și câteva rude apropiate. Domnul Popescu a trimis un plic cu bani și o felicitare: „Sper ca într-o zi Rareș să-și dea seama ce a pierdut.”

Au trecut doi ani de atunci. Mara merge deja la grădiniță. Rareș nu a venit niciodată s-o vadă. Uneori îl văd pe stradă, cu altcineva de mână. Mă doare încă, dar nu mai plâng.

Mama zâmbește iar când vede cât de veselă e Mara. Tata a început să vorbească din nou cu mine și chiar îi aduce jucării fetei.

Uneori mă întreb dacă dragostea chiar poate învinge totul sau dacă uneori trebuie să alegem demnitatea în locul iubirii neîmpărtășite.

Oare câte femei ca mine mai sunt în România? Oare cât timp va mai trece până când societatea va înceta să judece și va începe să sprijine? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?