Când dragostea doare: Povestea unei mame, a unei fiice și a unui nepot pierdut

— Nu mai vreau să aud nimic de la tine, mamă! Dacă nu mă ajuți, atunci nici nu mai veni la noi!
Cuvintele Irinei mi-au răsunat în urechi ca un ecou necruțător, în timp ce ușa se trânti cu putere în urma mea. Era o seară rece de martie, iar eu stăteam pe palierul blocului, cu palmele tremurânde și ochii plini de lacrimi. Nu-mi venea să cred că ajunsesem aici, după o viață în care am făcut totul pentru ea.

Mă numesc Elena și am 62 de ani. Sunt văduvă de aproape zece ani și singura mea bucurie a fost mereu Irina, fiica mea, și mai apoi Radu, nepotul meu. Am muncit o viață întreagă ca profesoară de limba română într-un orășel din Moldova, iar după pensionare mi-am pus toate economiile la dispoziția Irinei, ca să-și crească băiatul. Soțul ei, Marian, a plecat în Italia la muncă și nu a mai dat niciun semn de ani buni. Irina s-a descurcat greu, dar eu am fost mereu acolo: cu bani, cu mâncare, cu sfaturi, cu dragoste.

Totul s-a schimbat anul trecut, când am aflat că pensia mea nu-mi mai ajunge nici mie. Prețurile au crescut, medicamentele mele costă tot mai mult, iar sănătatea mă lasă pe zi ce trece. Am încercat să-i explic Irinei că nu mai pot să-i dau lunar cei 800 de lei pe care îi primea de la mine. Am sperat că va înțelege, că va găsi o soluție, că vom rămâne aproape. Dar reacția ei a fost ca un cuțit în inimă.

— Cum poți să fii atât de egoistă? Tu ai tot ce-ți trebuie! Eu ce fac cu Radu? Să-l las flămând?

Am încercat să-i spun că nu e vorba de egoism, ci de neputință. Că mi-aș da și sufletul pentru ei, dar nu mai am de unde. Dar Irina nu a vrut să audă. Din acea zi, nu mi-a mai răspuns la telefon, nu m-a lăsat să-l văd pe Radu și nici măcar nu mi-a deschis ușa când am venit cu o pungă de fructe.

Sunt zile în care mă uit la pozele lui Radu din telefon și plâng în hohote. Îmi amintesc cum venea la mine după școală, cum îi citeam povești sau cum îl luam în brațe când avea febră. Îmi lipsește mirosul lui de copil, râsul lui cristalin, întrebările lui curioase despre lume. Mă simt ca o umbră prin casă, printre amintiri care dor.

Vecina mea, tanti Maria, încearcă să mă încurajeze:
— Lasă, dragă Elena, timpul le rezolvă pe toate. O să-i treacă supărarea.

Dar eu știu că nu e atât de simplu. Irina a fost mereu impulsivă și mândră. A crescut fără tată aproape toată adolescența și s-a obișnuit să se descurce singură sau să ceară ajutorul meu fără rușine. Poate că am greșit că am fost prea prezentă, prea dornică să-i rezolv toate problemele. Poate că i-am dat impresia că are mereu un colac de salvare și nu a învățat să lupte singură.

Într-o zi, am primit un mesaj scurt: „Nu mai insista. Când o să ai bani, mai vorbim.” M-am prăbușit pe canapea și am simțit că nu mai pot respira. Cum poate un copil să-și respingă mama doar pentru bani? Unde am greșit? Oare dragostea mea a fost prea sufocantă sau prea condiționată?

Am încercat să vorbesc cu preotul parohiei noastre. Mi-a spus blând:
— Iertarea e grea, dar e singura cale spre liniște. Roagă-te pentru ea și pentru tine.

M-am rugat nopți întregi. Am aprins lumânări pentru sănătatea lor și pentru împăcare. Dar liniștea nu vine. În fiecare dimineață mă trezesc cu speranța că voi primi un semn de la Irina sau măcar o poză cu Radu. În fiecare seară adorm cu inima strânsă și cu ochii umezi.

Am început să ies mai des prin parc, doar-doar voi întâlni din întâmplare pe cineva cunoscut care să-mi spună ceva despre ei. Odată l-am văzut pe Radu însoțit de o vecină de bloc; era mai înalt, dar părea trist. Am vrut să-l strig, dar mi s-a pus un nod în gât și am rămas nemișcată pe bancă.

Sora mea, Mariana, mi-a spus:
— Trebuie să fii tare! Nu ceda șantajului emoțional! Dacă îi dai iar bani, n-o să se schimbe nimic.

Dar cum să fiu tare când sufletul meu e sfâșiat? Cum să aleg între demnitatea mea și dorul de nepot?

Într-o seară ploioasă de toamnă, am primit un telefon anonim. O voce subțire a spus:
— Bunica? Sunt eu… Radu…

Mi-au dat lacrimile instantaneu.
— Radu! Copil drag! Ce faci? Cum ești?

— Mi-e dor de tine… Mama nu mă lasă să te sun… Dar eu te iubesc…

Am simțit cum se rupe ceva în mine. I-am promis că îl voi iubi mereu și că voi fi acolo pentru el oricând va avea nevoie.

După acel apel scurt, Irina m-a sunat furioasă:
— De ce l-ai pus pe Radu să te sune? Nu ai dreptul!

— Nu l-am pus eu… El m-a sunat… E copilul tău, dar e și nepotul meu!

A urmat o ceartă lungă, plină de reproșuri și acuzații. Am închis telefonul tremurând și m-am întrebat dacă vreodată vom putea repara ce s-a rupt între noi.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva mă va înțelege. Poate sunt mame sau bunici care au trecut prin ceva asemănător. Poate cineva îmi va spune unde am greșit sau cum pot merge mai departe fără să-mi pierd sufletul.

Oare dragostea de mamă poate fi vreodată prea mult? Sau prea puțin? Și ce faci când tot ce ai iubit se întoarce împotriva ta?