Când dragostea devine un bilanț: Povestea unei mame din Drumul Taberei

— Tu chiar crezi că banii cresc în copaci, Irina? vocea lui Radu răsună în bucătăria noastră mică, printre farfurii nespălate și jucării împrăștiate pe jos. Mă uit la el, cu fetița noastră, Mara, dormind în brațele mele, și simt cum mi se strânge inima. Nu știu dacă să-i răspund sau să tac. De când am născut-o pe Mara, parcă totul s-a schimbat între noi. Eu nu mai sunt Irina cea veselă, care râdea la glumele lui și făcea planuri pentru vacanțe la mare. Sunt doar mama care stă acasă, care cere bani pentru lapte praf și scutece, care nu mai are niciun venit propriu.

— Nu vreau să-ți cer bani, Radu. Dar nu pot să mă duc la muncă cu Mara atât de mică, îi spun încet, încercând să nu-l trezesc pe copil.

— Toată lumea se descurcă! Uite, colega mea, Alina, s-a întors la birou după două luni. Tu de ce nu poți?

Mă mușc de buze. Nu vreau să-i spun că Alina are bunici tineri și sănătoși, că soțul ei o ajută cu adevărat. La noi, mama e bolnavă de diabet și abia se ține pe picioare, iar tata e plecat cu lunile la muncă în Germania. Radu nu vede decât cifrele din contul nostru comun, care scad de la o lună la alta.

În fiecare seară, după ce adoarme Mara, mă uit pe geam la blocurile gri din Drumul Taberei și mă întreb unde am greșit. Oare așa arată viața de familie? Cu liste de cheltuieli pe frigider și discuții despre cât costă fiecare pachet de șervețele?

După șase luni de stat acasă, simt că mă sufoc. Am nevoie să ies din casă, să vorbesc cu oameni mari, să simt că exist dincolo de rolul de mamă. Așa că îmi caut o mică slujbă part-time la o cafenea din cartier. Când îi spun lui Radu, sper să văd bucurie sau măcar ușurare pe chipul lui.

— Și cine stă cu Mara? întreabă el sec.

— Mama poate veni câteva ore pe zi. Nu e mult, doar patru ore pe zi.

— Să nu crezi că dacă aduci tu două sute de lei acasă gata, s-au rezolvat toate problemele! Și să nu te plângi dacă fata răcește sau dacă nu ai timp să gătești!

Mă simt ca și cum aș fi făcut ceva rău. Dar merg mai departe. La cafenea e greu — clienți nervoși, patroni care țipă dacă nu faci spuma perfect la cappuccino. Dar măcar acolo sunt Irina din nou, nu doar „mama Marei”.

Într-o seară, când ajung acasă obosită, îl găsesc pe Radu făcând calcule pe un carnețel.

— Cât ai câștigat azi? mă întreabă fără să ridice privirea.

— 50 de lei cu tot cu bacșiș.

— Și cât ai cheltuit pe drum? Pe mâncare?

Îmi dau seama că pentru el totul a devenit un bilanț. Dragostea noastră s-a transformat într-un tabel Excel: venituri versus cheltuieli. Nu mai suntem parteneri, suntem doi contabili care împart aceeași masă.

Începem să ne certăm tot mai des. Orice discuție despre bani se termină cu reproșuri:

— Dacă nu erai tu însărcinată acum doi ani, poate aveam bani de avans la apartament!

— Dacă nu te-ai fi grăbit să faci copil, poate aveam timp să ne punem pe picioare!

Îl aud spunând aceste lucruri și simt cum ceva se rupe în mine. Nu i-am cerut niciodată nimic altceva decât respect și sprijin. Dar el vede în mine doar o povară.

Într-o zi, Mara face febră mare. Mama nu poate veni, iar eu trebuie să lipsesc de la muncă. Patronul mă sună:

— Dacă mai lipsești o dată fără motiv serios, găsesc pe altcineva!

Plâng în baie ca un copil. Îmi vine să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște. Seara îi spun lui Radu:

— Nu mai pot. M-am săturat să fiu trasă la răspundere pentru fiecare leu cheltuit sau câștigat. M-am săturat să fiu singură în doi.

El tace mult timp. Apoi spune:

— Și eu sunt obosit. Nu știu cum să facem să fie bine.

Trec zilele și nimic nu se schimbă cu adevărat. Ne purtăm ca doi străini care împart aceeași casă din obligație față de copil. Mara crește și începe să pună întrebări:

— Mami, de ce ești tristă?

Nu știu ce să-i răspund. Cum îi explic unui copil că dragostea părinților ei s-a pierdut printre facturi și frustrări?

Într-o seară târzie, după ce Mara adoarme, îl privesc pe Radu cum stinge lumina fără să-mi spună noapte bună. Mă întreb: oare câți oameni trăiesc așa? Oare câte familii se destramă nu din lipsa iubirii, ci din prea mult stres și prea puțină înțelegere?

Poate că nu banii sunt problema adevărată, ci felul în care uităm să fim oameni unii cu alții atunci când viața devine grea.

Mă întreb: voi cum ați proceda? Ce ați face dacă dragostea voastră ar ajunge să fie măsurată în bani și reproșuri?