Când dragostea devine factură: Povestea unei familii între datorie și demnitate

— Iar sună! am șoptit printre dinți, în timp ce telefonul vibra insistent pe masa din bucătărie. Era ora șapte dimineața, iar cafeaua nici nu apucase să se răcească. Mihai s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, evitând să ridice receptorul.

— Răspunde tu, Irina, te rog… Nu mai pot azi, mi-e prea greu.

Am oftat și am apăsat pe verde. Vocea Zoricăi a răsunat ascuțit, ca un cuțit care taie liniștea casei:

— Mihai? Irina? Ești tu? Bună dimineața! Au intrat banii? Că avem nevoie urgent de 500 de lei, să plătim lumina și să luăm medicamentele lui taică-tu. Știi cum e…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată. De când ne-am căsătorit, Mihai a devenit sprijinul financiar al părinților lui. La început am înțeles, apoi am acceptat, dar acum simțeam că mă sufoc. Salariul nostru abia ne ajungea pentru chirie și mâncare, iar visul de a avea un copil părea tot mai îndepărtat.

— O să vă trimită Mihai banii după serviciu, am spus cu voce stinsă.

— Să nu uitați! Și să nu-i spuneți lui taică-tu că v-am sunat, că se supără. Hai, vă pup!

Am închis și am rămas cu privirea pierdută în ceașca de cafea. Mihai s-a apropiat și m-a luat de mână.

— Îmi pare rău, Irina. Știu că te doare. Dar ce să fac? Sunt părinții mei…

— Și eu ce sunt? am izbucnit fără să vreau. Familia ta sunt și eu! Dar pe noi cine ne ajută?

A tăcut. În ochii lui am văzut rușine și neputință. Știam că nu e vina lui că Zorica și Gheorghe nu s-au descurcat niciodată cu banii. Dar simțeam că mă pierd pe mine însămi în fiecare lună când trebuia să alegem între facturile noastre și ale lor.

În acea seară, după ce Mihai a transferat banii, am încercat să deschid subiectul din nou.

— Mihai, trebuie să stabilim niște limite. Nu putem trăi mereu pentru alții. Vreau și eu o viață normală. Vreau să avem un copil, dar cum să-l creștem dacă nu avem niciodată siguranță?

A oftat adânc.

— Dacă nu-i ajutăm noi, cine să-i ajute? Frate-miu e plecat în Italia și nu trimite nimic. Eu sunt singurul pe care se bazează.

— Dar noi pe cine ne bazăm?

Discuția s-a terminat cu tăcere. Am dormit spate în spate, fiecare cu gândurile lui. În zilele următoare, tensiunea a crescut. Orice gest banal — o pâine uitată pe masă sau o factură neplătită — declanșa certuri mici, dar tăioase.

Într-o duminică, la masa de prânz la socri, Zorica a început să se plângă cu voce tare:

— Nu știu ce ne-am face fără Mihai! Numai el ne ajută! Alții uită de părinți când se văd cu sacii în căruță…

M-am simțit ca o străină la propria masă. Gheorghe m-a privit scurt peste ochelari:

— Să nu crezi că e ușor să fii bătrân și bolnav! Tinerii din ziua de azi nu mai au inimă…

Am simțit cum îmi ard obrajii de furie și rușine. Am vrut să le spun că nu e vorba de inimă, ci de limite. Că dragostea nu trebuie să fie o povară care te strivește.

În drum spre casă, Mihai a tăcut iar. Am izbucnit:

— Nu mai pot! Simt că mă sufoc! Dacă nu găsim o soluție, mă tem că o să ne pierdem unul pe altul.

A încetinit mașina și m-a privit pentru prima dată cu adevărat:

— Ce vrei să fac?

— Să le spui adevărul! Că nu mai putem! Că avem nevoie de timp pentru noi! Că vreau un copil!

A doua zi, Mihai a sunat-o pe Zorica. Am ascultat discuția din camera alăturată:

— Mamă… Nu mai putem să vă dăm bani în fiecare lună. Avem și noi problemele noastre… Irina vrea un copil și nu ne permitem…

A urmat o tăcere grea, apoi vocea Zoricăi s-a spart în lacrimi:

— Cum poți să-mi faci una ca asta? După tot ce am făcut pentru tine? Să nu uiți că fără noi n-ai fi ajuns om!

Mihai a închis telefonul cu mâinile tremurânde. A plâns pentru prima dată în fața mea.

Au urmat luni grele. Relația cu socrii s-a răcit; Zorica nu ne-a mai sunat decât rar și atunci doar ca să reproșeze. Dar între mine și Mihai s-a făcut lumină. Am început să economisim bani pentru visul nostru — un copil.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă dragostea pentru părinți trebuie să fie fără margini sau dacă e normal să pui limite ca să nu te pierzi pe tine însuți.

M-am uitat la Mihai într-o seară și l-am întrebat:

— Oare cât de mult trebuie să dai ca să fii un copil bun fără să devii un om gol?

Voi ce credeți? Unde se termină datoria și începe dreptul la fericire?