Când dragostea devine datorie: Povestea Anei și a lui Darius

— Ana, trebuie să vorbim. Acum.

Vocea lui Darius răsuna ca un ecou rece în bucătăria noastră mică din cartierul Militari. Era târziu, copiii dormeau, iar eu spălam vasele, cu mâinile crăpate de la detergentul ieftin. M-am întors spre el, încercând să-i citesc pe față dacă era vorba de ceva grav sau doar o altă ceartă măruntă despre facturi.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund oboseala.

A tras un scaun și s-a așezat, privind fix la masa acoperită cu fața de masă veche, pătată cu ciorbă de la cină.

— Am făcut niște calcule. În ultimii zece ani am cheltuit peste 60.000 de euro pe casă, copii, mâncare… Pe tot. Și… cred că ar trebui să-mi dai banii înapoi.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am lăsat farfuria să cadă în chiuvetă, zgomotul spart al porțelanului fiind singurul lucru care a umplut tăcerea apăsătoare.

— Glumești? am șoptit, cu vocea tremurândă.

— Nu glumesc, Ana. Eu am muncit, tu ai stat acasă. E corect să-mi dai partea ta înapoi. Nu mai pot continua așa.

M-am prăbușit pe un scaun. În mintea mea se derulau anii în care am renunțat la cariera de profesoară pentru a crește copiii noștri, Ilinca și Vlad. Ani în care am făcut mâncare din nimic, am cusut haine rupte și am zâmbit când nu mai aveam putere nici să plâng.

— Darius, eu nu am stat acasă de plăcere! Cine crezi că a crescut copiii? Cine a avut grijă de tine când ai fost bolnav? Cine a făcut totul să meargă?

A oftat și a privit în altă parte.

— Nu contează. Eu vreau banii înapoi. Altfel… nu știu dacă mai putem continua.

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, tremurând de frig și furie. Am privit blocurile cenușii din jur și m-am întrebat unde greșisem. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese dragostea noastră la un bilanț contabil?

În zilele următoare, Darius a devenit distant. Vorbea doar despre bani. Îmi lăsa pe masă hârtii cu sume, facturi, calcule făcute cu pixul pe dosul unor foi vechi. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu dacă tata e supărat pe mine.

— Mamă, de ce nu mai râde tata cu tine? m-a întrebat Ilinca într-o seară.

Am strâns-o la piept și i-am spus că uneori oamenii mari uită să fie buni unii cu alții.

Am încercat să găsesc soluții. Am mers la școală să întreb dacă pot reveni ca suplinitoare, dar directoarea mi-a spus că nu sunt posturi libere. Am încercat să vând prăjituri vecinilor, dar nimeni nu avea bani nici pentru ele. M-am simțit inutilă, ca o povară.

Într-o zi, mama mea a venit la noi cu o pungă de mere și ochii roșii de plâns.

— Ana, ce se întâmplă? Darius mi-a spus că vrea să divorțeze dacă nu-i dai banii…

Am izbucnit în lacrimi.

— Mamă, eu nu am de unde! Eu am dat tot ce am avut pentru casa asta!

Ea m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Nu lăsa banii să-ți distrugă sufletul. Tu ai valoare chiar dacă nu ai salariu.

Dar Darius nu s-a oprit. A început să mă amenințe că va merge la tribunal. Seara, când copiii dormeau, îmi arunca vorbe grele:

— Ești o profitoare! Ai trăit pe spatele meu! Toată lumea muncește, numai tu nu!

Am început să cred că poate are dreptate. Poate chiar eram inutilă. Poate meritam să fiu pedepsită pentru că am ales familia în locul carierei.

Într-o noapte, nu am mai putut dormi. M-am ridicat din pat și am scris o scrisoare pentru Darius:

„Dragul meu,
Nu pot să-ți dau banii înapoi. Nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot pune preț pe anii în care ți-am fost alături, pe nopțile nedormite lângă copiii noștri bolnavi, pe mesele calde sau pe zâmbetele lor când veneai obosit acasă. Dacă dragostea noastră s-a transformat într-un calcul rece, atunci poate că nu mai avem nimic de împărțit.”

Am lăsat scrisoarea pe masa din bucătărie și am plecat la mama cu copiii. Darius nu m-a sunat două zile. Când a venit după noi, avea ochii roșii și vocea stinsă.

— Ana… Nu știu ce mi-a venit. M-am simțit copleșit de datorii și am vrut să găsesc un vinovat. Dar tu nu ești vinovatul. Îmi pare rău…

L-am privit lung și i-am spus:

— Nu poți pune preț pe iubire și sacrificiu. Dacă vrei să fim din nou o familie, trebuie să ne respectăm unul pe altul.

Au trecut luni până când rănile s-au vindecat cât de cât. Am reușit să găsesc un post la afterschool-ul din cartier și am început să câștig puțin bani proprii. Relația noastră nu mai e ca la început, dar încercăm să reconstruim ceva din ceea ce s-a rupt.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât valorează cu adevărat timpul și dragostea dăruite unei familii? Voi ce credeți — putem pune vreodată preț pe sacrificiul unei mame?