Când casa nu e acasă: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu așa se pune masa, Irina! La noi în familie, fața de masă se calcă, nu se scoate direct din dulap! vocea Elenei a tăiat aerul ca un cuțit, chiar în mijlocul sufrageriei pline de cutii și pungi. Mâinile îmi tremurau pe farfuria de porțelan, iar Vlad, soțul meu, se uita neputincios când la mine, când la mama lui. Era prima zi în noua noastră casă din Pitești, o garsonieră mică, dar luminoasă, pentru care muncisem amândoi aproape doi ani. Visasem la momentul acesta ca la o eliberare, dar tot ce simțeam era un nod în gât și o rușine care mă ardea pe dinăuntru.

— Lasă, mamă, e bine și așa. Suntem obosiți toți, abia ne-am mutat… a încercat Vlad să detensioneze atmosfera.

— Nu e bine! Dacă nu înveți de la început cum se face, n-o să faci niciodată! Irina, eu nu vreau să-ți spun cum să-ți trăiești viața, dar dacă vrei să fii soție adevărată pentru fiul meu, trebuie să ai grijă de casă ca lumea!

Am simțit cum îmi dau lacrimile. M-am dus în baie și am tras ușa după mine. M-am uitat în oglindă la chipul meu obosit și m-am întrebat: „Oare chiar nu sunt suficient de bună? Oare Vlad regretă că m-a ales pe mine?”

Nu era prima dată când Elena îmi spunea că nu sunt destul. De când ne-am logodit, fiecare gest al meu era analizat: cum gătesc, cum mă îmbrac, dacă salut vecinii destul de politicos. Dar azi… azi era ziua noastră. Ziua în care trebuia să simt că am un loc al meu pe lume.

Am ieșit din baie cu ochii roșii și am găsit-o pe Elena cotrobăind prin dulapuri.

— Ce cauți? am întrebat cu o voce stinsă.

— Vreau să văd dacă ai pus bine farfuriile. Să nu se spargă. Și să nu uiți: detergentul de vase nu se ține sub chiuvetă! Acolo e umezeală și prinde miros!

Vlad a venit lângă mine și mi-a șoptit:

— Hai să mergem la plimbare după ce pleacă mama. Nu te supăra…

Dar Elena nu dădea semne că ar vrea să plece. Ba chiar părea că se instalează: și-a pus geanta pe canapea, a început să despacheteze niște borcane cu zacuscă și murături aduse „pentru voi, să nu muriți de foame”.

— Mamă, poate vrei să te odihnești acasă… a încercat Vlad timid.

— Nu! Vreau să vă ajut. Dacă nu sunt eu aici, cine știe ce faceți? Irina nu știe nici măcar să spele geamurile!

M-am simțit mică, umilită. Am strâns din dinți și am început să plâng în hohote. Vlad s-a uitat la mine speriat.

— Gata! Nu mai pot! am izbucnit. E casa noastră! Vreau să mă simt acasă aici! Nu pot dacă tu… dacă dumneavoastră sunteți mereu aici să-mi spuneți că nu fac nimic bine!

Elena s-a uitat la mine ca la o străină.

— Cum vorbești tu cu mine? Eu am crescut băiatul ăsta singură! Eu știu ce-i mai bine pentru el!

— Poate că știți ce-i mai bine pentru el, dar eu știu ce-i mai bine pentru mine! Și acum am nevoie să plecați!

Vlad a rămas blocat între noi două. Știam că îl doare. Îl iubeam pentru blândețea lui, dar uneori blândețea devine lașitate.

Elena a început să strângă borcanele cu gesturi repezite.

— Să nu uiți că fără mine n-ai fi avut nimic! a spus printre dinți.

A ieșit trântind ușa. În urma ei a rămas un miros de zacuscă și o liniște apăsătoare.

Vlad s-a așezat lângă mine pe podea.

— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac între voi două…

— Nici eu nu știu… Dar știu că nu mai pot trăi așa.

Au urmat zile grele. Elena nu mi-a mai vorbit luni întregi. Vlad mergea singur la ea duminica. Eu rămâneam acasă și mă simțeam vinovată că l-am pus să aleagă. Prietenele mele îmi spuneau că am făcut bine, mama mea plângea la telefon: „Sper să nu te lase Vlad din cauza asta…”

Într-o seară, după o ceartă tăcută cu Vlad despre cine merge la Paște la Elena, m-am prăbușit pe pat și am început să scriu într-un caiet:

„De ce trebuie femeile să aleagă mereu între liniștea lor și pacea familiei? De ce bărbații nu pot fi vreodată de partea noastră cu adevărat?”

Au trecut luni până când Elena a venit iar la noi. A bătut la ușă cu o pungă de cozonac și ochii roșii.

— Am venit să văd dacă sunteți bine… Și dacă ai nevoie de ajutor cu copilul când o veni…

Am privit-o lung. Poate nici ea nu știa cum să fie mamă de băiat mare. Poate nici eu nu știam cum să fiu noră.

Dar știu sigur că atunci când casa ta nu e acasă, trebuie să lupți pentru sufletul tău.

Oare câte femei trăiesc povestea mea? Oare cât mai putem duce până spunem „ajunge”?