Când boala fiicei mele a dezgropat un adevăr pe care nu l-am vrut niciodată – Povestea unui tată român

— Nu, nu se poate! Ilinca nu are cum să fie incompatibilă cu sângele meu! am urlat în gând, privind medicul care încerca să-mi explice calm rezultatele analizelor. Mâinile îmi tremurau pe marginea patului de spital, iar soția mea, Camelia, stătea cu ochii în pământ, evitându-mi privirea. Ilinca, fetița noastră de opt ani, zăcea palidă și slăbită sub cearșaful alb, iar eu simțeam că mă sufoc.

— Domnule Radu, pentru transplantul de măduvă avem nevoie de o compatibilitate genetică. Analizele arată că nu sunteți tatăl biologic al Ilincăi, a spus medicul, cu voce joasă.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. M-am ridicat brusc și am ieșit pe hol, cu pași nesiguri. Îmi venea să urlu, să sparg pereții reci ai spitalului, să mă trezesc din coșmarul ăsta. Camelia a venit după mine, cu lacrimi în ochi.

— Radu… te rog… lasă-mă să-ți explic…

— Ce să-mi explici? Că m-ai mințit opt ani? Că Ilinca nu e copilul meu? am izbucnit, vocea mea răsunând pe holul pustiu.

— Nu e așa cum crezi… a șoptit ea, dar nu a mai avut curajul să continue.

M-am prăbușit pe o bancă, cu capul în mâini. Am crescut-o pe Ilinca din prima zi. I-am schimbat scutecele, i-am citit povești la culcare, am alergat cu ea prin parc. Era sufletul meu. Cum putea să nu fie a mea?

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un vis urât. Camelia încerca să vorbească cu mine, dar nu puteam s-o ascult. Mă uitam la Ilinca și mă simțeam vinovat că o iubesc atât de mult și totuși mă doare adevărul ăsta ca un cuțit în inimă.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise, Camelia s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Radu, te rog… Nu am vrut niciodată să te rănesc. A fost o greșeală… Eram tineri, eram confuzi… Nu știam dacă relația noastră va rezista. A fost doar o dată cu altcineva… și apoi am aflat că sunt însărcinată. Dar tu ai fost mereu tatăl Ilincăi. Tu ai crescut-o…

Am simțit cum furia se amestecă cu disperarea. O iubeam pe Camelia, dar nu puteam trece peste trădarea asta. Și totuși, Ilinca avea nevoie de mine acum mai mult ca oricând.

Am început să mă întreb: ce înseamnă să fii tată? Sângele? Sau dragostea și grija de zi cu zi?

Familia noastră s-a destrămat încet. Eu și Camelia ne-am separat. Părinții mei au aflat și au fost șocați. Mama plângea mereu când venea să o vadă pe Ilinca.

— Radu, copilul ăsta e suflet din sufletul tău! Nu lăsa greșelile altora să vă despartă!

Dar tata era mai dur:

— Nu pot să cred că ai fost mințit atâția ani! Cum poți să mai ai încredere în cineva?

Prietenii mei au reacționat diferit. Unii m-au sfătuit să plec și să-mi refac viața. Alții mi-au spus că dragostea pentru un copil nu ține de ADN.

Într-o noapte, stând lângă patul Ilincăi la spital, ea s-a trezit și m-a privit cu ochii ei mari și obosiți.

— Tati… tu o să fii mereu aici?

M-am uitat la ea și mi s-au umplut ochii de lacrimi.

— Da, puiule. Niciodată n-o să te las singură.

Atunci am înțeles că răspunsul era în fața mea. Ilinca era copilul meu, indiferent ce spuneau analizele. Am decis să rămân lângă ea, să lupt pentru viața ei și pentru legătura noastră.

Au urmat luni grele: tratamente, speranțe și dezamăgiri. Am găsit un donator compatibil și Ilinca a trecut prin transplant. Am stat zi și noapte lângă ea, i-am citit povești și i-am promis că vom merge din nou în parc când se va face bine.

Camelia a încercat să repare ce se putea repara între noi, dar rana era prea adâncă. Am rămas părinți pentru Ilinca, dar nu am mai putut fi soț și soție.

Acum, după tot ce s-a întâmplat, mă uit la Ilinca cum aleargă prin curte și râde din nou. Știu că nu sângele ne leagă cel mai tare, ci iubirea pe care o dăm zi de zi.

Mă întreb uneori: dacă n-ar fi fost boala asta, aș fi aflat vreodată adevărul? Și dacă da… oare e mai bine să știi totul sau uneori minciuna protejează ceea ce contează cel mai mult? Voi ce ați fi făcut în locul meu?