Când am aflat cine este cu adevărat soacra mea

— Nu te mai preface, Ana! Ai făcut destule!
Vocea Vioricăi răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și mirosul de ciorbă uitată pe foc. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se agăța de geamul plin de stropi. Era prima dată când mă simțeam cu adevărat străină în propria casă.

Totul a început cu două săptămâni în urmă, într-o seară ploioasă de noiembrie. Mă întorceam cu Mara, fetița mea de șase ani, de la repetițiile pentru serbarea de Crăciun. Drumul era alunecos, iar farurile mașinilor se reflectau ca niște ochi obosiți în bălțile de pe șosea. Nu-mi amintesc decât sunetul metalului sfâșiat și țipătul Marei. Apoi, liniște.

M-am trezit la spital, cu capul bandajat și piciorul stâng în ghips. Prima față pe care am văzut-o a fost cea a Vioricăi, soacra mea. Stătea pe scaun, cu mâinile împreunate și privirea rece. — Mara e bine? am întrebat, aproape șoptind. — Da, e la mine acasă. Dar tu… trebuie să te gândești serios la ce faci cu viața ta, Ana. Nu mai poți continua așa, ai pus copilul în pericol!
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era nici urmă de compasiune în glasul ei, doar reproșuri și o răceală care mă îngheța până în măduva oaselor.

După externare, am fost nevoită să stau la Viorica acasă, pentru că soțul meu, Sorin, era plecat cu serviciul în Germania. Mara era deja acolo, iar eu nu puteam merge singură nici până la baie. În primele zile, Viorica părea grijulie: îmi aducea ceai, mă ajuta să mă ridic din pat. Dar curând am început să simt că ceva nu e în regulă.

Într-o noapte, am auzit-o vorbind la telefon în șoaptă:
— Nu mai rezist mult cu ea aici… Da, Sorin nu știe nimic… Lasă că rezolv eu…
Am simțit un fior rece pe șira spinării. Cine era la celălalt capăt? Despre ce vorbea? Am încercat să nu dau importanță, dar suspiciunea a crescut cu fiecare zi.

Mara devenise tot mai retrasă. Nu mai voia să vorbească cu mine decât când eram singure. Într-o după-amiază, când Viorica era la cumpărături, Mara s-a strecurat lângă mine în pat și mi-a șoptit:
— Mamaie zice că tu ești vinovată că am avut accidentul… Că nu știi să ai grijă de mine…
Mi-au dat lacrimile instantaneu. Am strâns-o la piept și i-am promis că totul va fi bine.

În zilele următoare, Viorica a început să mă controleze tot mai mult: îmi verifica telefonul, îmi citea mesajele către Sorin și chiar încerca să-mi interzică să vorbesc cu mama mea la telefon. — Nu ai nevoie de nimeni altcineva aici! Eu sunt singura care are grijă de tine și de Mara!
Simțeam că mă sufoc.

Într-o zi, am găsit din întâmplare o scrisoare ascunsă într-un sertar din sufragerie. Era adresată lui Sorin și scrisă de Viorica:
„Sorin, Ana nu e potrivită pentru tine sau pentru Mara. E slabă și iresponsabilă. Dacă vrei ce e mai bine pentru copilul tău, trebuie să iei măsuri. Eu pot avea grijă de Mara mult mai bine decât ea.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toate fricile mele prindeau contur: Viorica încerca să mă îndepărteze de propria mea fiică.

Când Sorin s-a întors acasă după două săptămâni, l-am confruntat direct:
— Ai citit scrisoarea mamei tale?
A ezitat o clipă, apoi a dat din cap.
— Ana… mama vrea doar ce e mai bine pentru Mara… Tu ai avut accidentul… poate ar trebui să te gândești dacă poți avea grijă de ea singură…
— Deci tu crezi că sunt o mamă rea?
— Nu am spus asta… dar poate ar trebui să stai o perioadă la ai tăi…

Am simțit că lumea mi se prăbușește. M-am ridicat cu greu din pat și am început să-mi strâng lucrurile. Mara plângea în camera ei.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care Viorica m-a făcut să mă simt mică și neputincioasă: când mi-a criticat fiecare decizie legată de Mara, când a insinuat că nu sunt destul de bună pentru fiul ei, când a încercat să-mi controleze viața sub pretextul grijii.

A doua zi dimineață am luat o decizie: nu voi lăsa pe nimeni să-mi ia copilul. Am sunat-o pe mama mea și am rugat-o să vină după mine și Mara. Când Viorica a văzut că ne pregătim de plecare, a început să țipe:
— Nu pleci nicăieri cu fata! E casa lui Sorin!
— Mara e copilul meu! Și nimeni nu are dreptul să ne despartă!

Am plecat plângând, cu Mara strâns lipită de mine. Mama m-a primit cu brațele deschise și m-a ajutat să-mi recapăt puterile.

Au urmat luni grele: discuții cu Sorin, vizite la psiholog pentru Mara, procese pentru custodie. Dar încet-încet am început să mă regăsesc. Am realizat că nu sunt slabă — sunt o mamă care luptă pentru copilul ei.

Astăzi locuiesc singură cu Mara într-un apartament mic din București. Viața nu e ușoară, dar suntem împreună și asta contează cel mai mult.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc sub presiunea unor soacre toxice? Câte mame sunt judecate pentru greșeli omenești? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge” și să ne apărăm copiii?