Căderea încrederii sfinte: Povestea mea dintr-un sat românesc

— Părinte, nu vă mai apropiați de mama mea! vocea răgușită a Mariei a spart liniștea din curtea bisericii, iar toamna părea să-și țină răsuflarea. M-am oprit, cu mâna încă pe umărul bătrânei Ileana, care plângea încet, cu capul plecat. Nu știam ce să spun. Îmi simțeam inima bătând nebunește, ca și cum ar fi vrut să fugă din pieptul meu.

Totul începuse cu câteva zile înainte, când am găsit-o pe Ileana prăbușită în fața altarului. Era singură, cu ochii roșii de plâns. M-am apropiat și am luat-o în brațe, încercând să-i alin durerea. „Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri”, i-am șoptit. Nu știam că cineva ne privea din umbră.

A doua zi, satul vuia. Oamenii șușoteau pe la porți, iar privirile lor mă urmăreau ca niște sulițe. La magazinul lui nea Vasile, am auzit-o pe tanti Florica spunând: „Părinte sau nu, tot bărbat rămâne. Cine știe ce face el cu bătrânele noastre?” Am simțit cum mi se strânge stomacul.

Seara, la ședința consiliului parohial, primarul Ghiță a intrat val-vârtej în sala mică de lângă altar. „Părinte Radu, trebuie să discutăm serios. Satul e tulburat. Nu vreau scandaluri aici!” Glasul lui era tăios, iar ochii îi ardeau de furie.

— Ghiță, nu am făcut nimic rău! Am vrut doar să alin o femeie care suferea. Îți jur pe crucea de la gât!

— Nu contează ce ai vrut tu! Contează ce cred oamenii! Și oamenii cred că ai trecut o linie.

Am simțit cum mi se clatină lumea sub picioare. Eu, care venisem aici cu inima deschisă, să aduc speranță și lumină, eram acum privit ca un păcat ambulant.

În acele zile, casa parohială s-a transformat într-o închisoare. Mama mă suna zilnic din Bacău: „Radu, ce-ai făcut? De ce vorbește lumea urât despre tine?” Vocea ei tremura de rușine și teamă. Tata nu mai spunea nimic. Doar tăcea apăsat.

Singura care mi-a rămas aproape a fost Ana, sora mea mai mică. A venit într-o seară cu o plăcintă caldă și m-a privit drept în ochi:

— Radu, tu știi cine ești. Nu lăsa satul să te schimbe. Dar trebuie să lupți pentru adevăr.

Am încercat să vorbesc cu oamenii. Am mers din poartă în poartă, am stat la povești cu bătrânii pe bancă. Unii m-au ascultat, alții mi-au trântit poarta în nas.

Într-o duminică, după slujbă, Ileana a venit în fața altarului și a vorbit pentru prima dată:

— Părinte Radu nu mi-a făcut niciun rău! Mi-a dat curaj când fiul meu m-a alungat din casă! Dacă nu era el, poate nu mai eram azi aici!

O liniște grea s-a lăsat peste biserică. Maria, fiica Ilenei, a izbucnit în plâns și a fugit afară. Primarul Ghiță s-a ridicat și a spus:

— Poate că am judecat prea repede. Dar satul are nevoie de liniște.

Dar liniștea nu s-a întors ușor. Zvonurile au continuat să circule luni întregi. Unii oameni au început să vină mai rar la biserică. Alții mă priveau cu suspiciune.

Într-o noapte, am găsit pe gardul casei mele un bilet: „Pleacă! Nu vrem scandaluri aici!” Am stat ore întregi privind la stele și întrebându-mă dacă mai are rost să rămân.

Am mers la părintele Ioan din satul vecin să-i cer sfatul. El m-a privit lung:

— Radu, încrederea se câștigă greu și se pierde ușor. Dar dacă pleci acum, le dai dreptate celor care te acuză pe nedrept.

M-am întors acasă hotărât să rămân. Am început să organizez seri de rugăciune pentru cei singuri și bolnavi. Am ajutat copiii să-și facă temele la căminul cultural. Încet-încet, oamenii au început să mă privească altfel.

Dar rana a rămas. Și azi, când trec pe lângă casa Mariei, simt un nod în gât. Îmi amintesc cât de fragilă e încrederea dintre oameni și cât de ușor poate fi distrusă de frică și bârfă.

Mă întreb adesea: dacă nici preotul nu mai are voie să aline o suferință fără să fie judecat greșit, ce fel de comunitate suntem? Oare vom reuși vreodată să ne privim unii pe alții cu adevărata compasiune?