„Banii pentru vacanța nepotului, nu pentru fiica mea” – Povestea unei nedreptăți de familie

— Magda, să nu uiți să pui mâine banii pentru vacanța lui Radu la plic, da? Măcar atât poți face și tu pentru familie, mi-a spus mama pe un ton care nu lăsa loc de discuții. Eram în bucătăria ei, cu miros de cafea arsă și mușcate la geam, iar vorbele ei au căzut peste mine ca o ploaie rece. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Fiica mea, Ilinca, stătea în camera alăturată, cu caietele deschise, visând la o vară pe care nu și-o va aminti decât ca pe una petrecută între blocuri.

— Mamă, dar Ilinca nu merge nicăieri vara asta. De ce trebuie să dau bani pentru Radu? am întrebat încercând să-mi păstrez calmul.

Mama a ridicat din umeri, fără să mă privească în ochi.

— Radu e băiat bun, are nevoie de aer curat. Și oricum, fratele tău nu se descurcă singur. Tu ai serviciu stabil, ai salariu bun. E normal să ajuți.

Am simțit cum mi se înroșesc obrajii. Nu era prima dată când mama îl favoriza pe fratele meu, Lucian. De când eram mici, el era „băiatul casei”, cel care merita totul. Eu eram fata care trebuia să tacă și să ajute. Dar acum nu mai eram copil. Aveam o fetiță care mă privea cu ochii mari și aștepta să o apăr.

În drum spre casă, Ilinca m-a întrebat încet:

— Mami, de ce Radu merge la mare și eu nu?

Am simțit un nod în gât. Ce puteam să-i spun? Că bunica ei nu o iubește la fel? Că mama ei nu are curaj să spună „nu”?

Seara, după ce Ilinca a adormit, am stat pe întuneric și m-am gândit la toate verile copilăriei mele. La excursiile la munte în care Lucian primea mereu locul de la geam și cea mai bună felie de cozonac. La Crăciunurile în care cadourile mele erau mereu mai mici sau mai ieftine. La fiecare dată când mama îmi spunea: „Tu ești fata, trebuie să fii mai înțelegătoare.”

A doua zi, Lucian m-a sunat.

— Magda, ai pus banii pentru Radu? Mama zice că ai zis ceva urât ieri.

— Lucian, tu știi că Ilinca nu merge nicăieri vara asta? De ce trebuie să dau eu bani pentru copilul tău?

— Hai măi, nu fi rea! Știi că eu cu Andreea abia ne descurcăm. Tu ești singura care poate ajuta. Mama are dreptate.

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine.

— Dar pe Ilinca cine o ajută? Cine îi dă ei o vară frumoasă?

Lucian a oftat.

— Magda, nu mai face atâta caz. E doar o vacanță.

Doar o vacanță. Pentru el era doar atât. Pentru mine era încă o dovadă că fiica mea nu contează. Că eu nu contez.

În zilele următoare, mama m-a sunat de mai multe ori. Tonul ei a devenit din ce în ce mai rece.

— Dacă nu vrei să ajuți, spune direct! Dar să știi că nu e frumos ce faci. Familia e familie!

Familia e familie… Dar cine decide cine face parte din ea cu adevărat?

Într-o seară, după ce am plâns în baie ca să nu mă vadă Ilinca, am luat o hotărâre. Am scris un mesaj mamei:

„Mamă, anul acesta nu pot contribui la vacanța lui Radu. Am nevoie de bani pentru Ilinca și pentru noi. Sper să înțelegi.”

Răspunsul a venit rapid:

„Nu mă așteptam la așa ceva de la tine! Să nu uiți că familia e pe primul loc!”

Am simțit că mă sufoc. Dar pentru prima dată am simțit și o ușurare ciudată. Am ales-o pe Ilinca. Am ales-o pe mine.

În weekendul următor am dus-o pe Ilinca la pădurea Băneasa cu bicicleta. Am făcut sandvișuri și am râs împreună sub copaci. Nu era marea, dar era libertate.

Când ne-am întors acasă, Ilinca mi-a spus:

— Mami, azi a fost cea mai frumoasă zi din vara asta!

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit că poate nu pot schimba trecutul sau inima mamei mele, dar pot schimba prezentul fiicei mele.

Seara am primit un mesaj de la Lucian: „Mama e supărată rău pe tine. Zice că ai uitat cine ești.”

Am zâmbit trist. Poate că abia acum începeam să aflu cine sunt cu adevărat.

Mă întreb: câte dintre noi trăim cu sentimentul că trebuie să ne sacrificăm mereu pentru ceilalți? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?