Banii casei nu mai sunt ai mei: Povestea unei femei care a pierdut controlul asupra propriei vieți

— Ioana, nu mai cheltui atâția bani pe prostii! Tata știe mai bine cum să gestioneze banii casei, mi-a spus Vlad, soțul meu, cu vocea ridicată, în timp ce eu încercam să explic de ce am cumpărat rechizite pentru copii.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. Era a treia oară săptămâna asta când Vlad îmi reproșa cheltuielile. Dar nu era vorba doar despre bani. Era despre control, despre faptul că nu mai aveam voie să iau nicio decizie fără aprobarea lui sau, mai rău, a socrului meu, domnul Petrescu, care locuia cu noi de când s-a pensionat.

M-am retras în bucătărie, cu mâinile tremurând. Pe masă, lista de cumpărături era plină de tăieturi roșii, făcute de socrul meu cu pixul lui vechi. „Nu avem nevoie de fructe exotice. Ia mere românești!” scrisese el lângă „banane”. Am simțit un nod în gât. Nu era vorba doar despre banane sau mere. Era despre faptul că nu mai aveam voie să aleg nimic pentru familia mea.

În fiecare dimineață, domnul Petrescu îmi lăsa pe masă o sumă fixă pentru piață și supermarket. Dacă depășeam suma, trebuia să justific fiecare leu. Vlad spunea că e mai bine așa, că „tata are experiență” și știe să facă economii. Dar eu știam că nu era vorba despre economie, ci despre putere.

— Ioana, ai uitat să cumperi detergent! a strigat socrul meu într-o zi, din pragul ușii. — Nu am uitat, pur și simplu nu mi-au ajuns banii, am răspuns eu încet.

— Păi trebuia să renunți la ceva! Ce nevoie au copiii de biscuiți? Să mănânce pâine cu gem!

M-am uitat la el neputincioasă. Copiii mei, Ana și Radu, mă priveau cu ochi mari din camera lor. Simțeam cum mă sufoc între pereții acelei case care nu mai era a mea.

Înainte să se mute socrul meu la noi, lucrurile erau altfel. Vlad și cu mine ne certam uneori, dar aveam grijă unul de altul. Împărțeam responsabilitățile și deciziile. Dar după ce domnul Petrescu a venit cu pensia lui mică și cu pretențiile lui mari, Vlad s-a schimbat. Parcă voia să-i demonstreze tatălui că e un bărbat adevărat, că știe să-și țină femeia „în frâu”.

Prietenelor mele le era greu să mă înțeleagă. — Ioana, dar tu lucrezi! Cum să nu ai acces la banii tăi? mă întreba Adina la telefon.

— Salariul meu intră direct în contul comun… pe care îl gestionează Vlad. Eu primesc doar bani de buzunar, ca o adolescentă.

— Nu e normal! Trebuie să faci ceva!

Dar ce puteam face? În orașul nostru mic din Moldova, lumea vorbește repede și judecă ușor. Dacă aș fi cerut ajutor sau aș fi amenințat cu divorțul, toți ar fi spus că sunt o nevastă nerecunoscătoare. Mama mea mi-a spus clar: — Rabdă, fată! Așa e peste tot. Bărbatul aduce banii și îi împarte cum crede el.

Dar eu știam că nu e normal. În fiecare seară mă uitam la Ana și Radu cum adorm flămânzi de atenție și dragoste, nu doar de mâncare. Încercam să le citesc povești sau să le fac o prăjitură din puținul pe care îl aveam. Dar simțeam că pierd tot ce contează: respectul lor, respectul față de mine însămi.

Într-o seară, după ce Vlad m-a certat pentru că am cheltuit prea mult pe medicamente pentru Ana (avea febră mare), am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Nu mai sunt stăpână pe viața mea! Nu vreau ca tata tău să decidă dacă pot sau nu să cumpăr lapte pentru copii!

Vlad m-a privit surprins și apoi s-a încruntat:

— Nu exagerezi? Tata vrea doar binele nostru!

— Nu! Tata vrea control! Și tu la fel! Eu nu mai exist aici decât ca o servitoare!

Am plâns toată noaptea aceea. A doua zi dimineață m-am dus la școală (sunt educatoare la grădinița din cartier) cu ochii umflați. Colega mea, Mariana, m-a tras deoparte:

— Ioana, ce-ai pățit? Te văd tot mai tristă…

Am izbucnit în lacrimi și i-am spus totul. Mariana m-a ascultat fără să mă judece.

— Știi că ai drepturi? Știi că poți cere ajutor? Există centre pentru femei abuzate financiar… Nu trebuie să rabzi!

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În acea zi am început să caut informații pe internet despre abuzul financiar. Am citit povești ca ale mele și am realizat că nu sunt singură.

Seara aceea a fost decisivă. Când Vlad mi-a spus iar că „nu avem bani pentru prostii”, i-am răspuns calm:

— Dacă nu am voie să decid nimic pentru familia mea, atunci nu mai pot trăi aici.

A urmat o ceartă cumplită. Socrul meu a țipat că „femeile din ziua de azi sunt obraznice”. Vlad a încercat să mă facă să cedez. Dar eu am rămas fermă.

În următoarele zile am început să pun bani deoparte din micile cadouri primite la grădiniță sau din meditații date copiilor vecinilor. Am vorbit cu o avocată recomandată de Mariana și am aflat ce drepturi am.

Nu a fost ușor. Am suportat umilințe și vorbe grele. Dar într-o dimineață mi-am luat copiii de mână și am plecat la mama mea. Am stat acolo câteva luni până când Vlad a acceptat să discutăm serios despre relația noastră.

Nu știu dacă voi putea ierta vreodată lipsa lui de încredere și faptul că m-a lăsat la mâna tatălui lui. Dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată să fiu tratată ca o străină în propria casă.

Acum încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Copiii mei sunt mai liniștiți și eu am început să zâmbesc din nou.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc încă așa? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?