Apartamentul moștenit de la tata: povara unui adevăr ascuns

— Nu ai avut niciodată un tată, Ana. Asta e tot ce trebuie să știi, mi-a spus mama când aveam șapte ani, cu vocea tăioasă, în timp ce îmi împletea părul pentru școală. Am crescut cu această propoziție ca pe o rană deschisă, mereu prezentă, mereu dureroasă. În fiecare zi de naștere, când ceilalți copii primeau telefoane sau cadouri de la tații lor, eu primeam doar o privire lungă și tăcută din partea mamei. Nu am întrebat niciodată mai mult. Am învățat să nu insist, să nu sap acolo unde nu eram dorită.

Anii au trecut și am devenit o femeie care nu știa cine este cu adevărat. Am terminat facultatea de Litere la București și m-am angajat ca profesoară la un liceu din cartierul nostru. Mama era mândră de mine, dar între noi era mereu un zid invizibil. Nu vorbeam despre trecut. Nu vorbeam despre el.

Totul s-a schimbat anul trecut, într-o după-amiază ploioasă de octombrie. Eram acasă, corectam teze, când a sunat cineva la ușă. Un bărbat în costum, cu o servietă neagră, mi-a întins o scrisoare oficială.

— Ana Dumitrescu? Sunt avocatul lui Victor Ionescu. Tatăl dumneavoastră.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am luat scrisoarea cu mâini tremurânde și am închis ușa fără să spun un cuvânt. Mama a venit imediat din bucătărie.

— Cine era? a întrebat ea, cu vocea aceea pe care o folosea când știa că ascund ceva.

— Un avocat… De la tata.

A încremenit. Pentru prima dată în viața mea am văzut frică în ochii ei.

— Ce vrea?

— Nu știu încă… Dar mi-a spus că tata a murit și mi-a lăsat ceva.

A doua zi am mers la biroul avocatului. Mi-a spus că Victor Ionescu, tatăl meu biologic, a murit într-un accident de mașină și mi-a lăsat prin testament un apartament vechi, pe strada Eminescu. Nu-l văzusem niciodată pe acest om, dar el se gândise la mine în ultimele sale clipe. Era un sentiment ciudat: furie amestecată cu recunoștință și o tristețe apăsătoare.

Când i-am spus mamei despre apartament, a început să plângă. Nu plânsese niciodată în fața mea până atunci.

— Tu nu știi ce am îndurat eu din cauza lui! a țipat ea printre lacrimi. M-a lăsat însărcinată și a dispărut! Eu te-am crescut singură! Eu merit jumătate din tot ce ți-a lăsat!

Am rămas fără cuvinte. Nu mă așteptam la asta. M-am simțit trădată de propria mea mamă. În loc să fie bucuroasă pentru mine sau să-mi spună adevărul despre tata, ea voia bani. Voia jumătate dintr-un apartament pe care nu-l văzuse niciodată.

— Mama, nu e corect… E moștenirea mea! De ce vrei să-mi iei ceva ce nu-ți aparține?

— Pentru că fără mine tu nu existai! Pentru că eu am muncit pentru tine! Pentru că el nu a făcut nimic!

Discuțiile au devenit tot mai aprinse. Mama a început să mă evite prin casă, să-mi vorbească doar când era strict necesar. Mâncam separat, ne salutam rece dimineața. Într-o seară, mi-a spus că dacă nu-i dau jumătate din apartament, mă dă în judecată.

Am simțit cum tot universul meu se prăbușește. Eram prinsă între două lumi: una a sângelui și una a dreptății. Prietena mea cea mai bună, Irina, mi-a spus să nu cedez.

— Ana, ești adult! Ai dreptul la viața ta! Nu poți trăi mereu sub umbra sacrificiului ei!

Dar cum să-i spun asta mamei? Cum să-i explic că iubirea nu se măsoară în metri pătrați?

Am început să merg la apartamentul moștenit. Era mic, cu pereți scorojiți și mobilă veche de pe vremea comunismului. Dar acolo simțeam o liniște pe care nu o avusesem niciodată acasă. Am găsit într-un sertar o fotografie cu tata tânăr, zâmbind larg lângă o femeie necunoscută. Pe spate scria: „Pentru Ana, când va fi mare.”

Am plâns ore întregi ținând poza la piept. De ce nu mi-a spus mama niciodată adevărul? De ce a ales să-mi ascundă cine sunt?

Procesul cu mama a început două luni mai târziu. A venit la tribunal îmbrăcată sobru, cu privirea rece și distantă. Avocatul ei a susținut că are dreptul la jumătate din moștenire pentru că m-a crescut singură și pentru că „moral” i s-ar cuveni ceva după atâția ani de sacrificii.

Eu am spus doar atât:

— Nu vreau să-mi pierd mama pentru un apartament. Dar vreau să fiu lăsată să trăiesc cu adevărul meu.

Judecătorul i-a respins cererea. Apartamentul rămânea al meu. Mama a plecat din sală fără să mă privească.

De atunci nu mai vorbim aproape deloc. Locuiesc singură în apartamentul moștenit și încerc să-mi reconstruiesc viața din bucățile rămase după furtuna asta familială. Uneori mă întreb dacă am procedat corect sau dacă ar fi trebuit să-i dau mamei ceea ce cerea doar ca să păstrăm pacea.

Dar apoi mă uit la fotografia tatei și mă gândesc: oare cât valorează adevărul? Și cât de mult trebuie să plătim pentru liniștea sufletului nostru?