Am rămas singură cu nora: Când familia nu e ceea ce pare

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să stau aici ca și cum totul ar fi normal! vocea Irinei a spart liniștea serii, răsunând în bucătăria mică din apartamentul nostru din Pitești. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi erau roșii de plâns. Am rămas nemișcată, cu lingura suspendată deasupra oalei cu supă. De două săptămâni eram doar noi două acasă, de când Radu, fiul meu, plecase la muncă în Germania. Nu mă așteptam ca liniștea asta să fie atât de apăsătoare.

— Ce s-a întâmplat, Irina? am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc vocea. Eram obosită, dar ceva din tonul ei m-a făcut să tresar.

Ea a oftat adânc și a privit pe geam, evitându-mi privirea. — Nu știu dacă ar trebui să-ți spun… Dar nu mai pot ține totul în mine. Mă simt singură, Maria. Și… și nu cred că Radu o să se mai întoarcă.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras preșul de sub picioare. Cum adică nu se mai întoarce? Radu mereu promitea că tot ce face e pentru familie. Pentru copilul care urma să vină. Pentru Irina.

— Ce vrei să spui? am șoptit, simțind cum inima mi se strânge.

Irina a izbucnit în plâns. — Radu… Radu are pe altcineva acolo. Mi-a spus că nu știe dacă mai vrea să se întoarcă. Că poate ar fi mai bine să divorțăm înainte să se nască copilul…

Am simțit cum mă prăbușesc pe scaun. Toate sacrificiile mele, toate rugăciunile pentru fericirea lui Radu… De ce? De ce tocmai acum, când Irina era însărcinată?

— Și tu… tu ce ai de gând să faci? am întrebat-o cu voce stinsă.

— Nu știu! a strigat ea printre lacrimi. Nu vreau să cresc copilul singură! Nu vreau să mă întorc la ai mei, care nici nu m-au vrut la început! Și nu pot să-l urăsc pe Radu… încă îl iubesc.

Am simțit o furie mocnită crescând în mine. Cum putea fi fiul meu atât de laș? Cum putea să fugă de responsabilitate? Am vrut să-l sun pe loc, să-i spun tot ce cred despre el, dar m-am oprit. Nu era momentul.

În zilele care au urmat, Irina s-a închis tot mai mult în ea însăși. Eu încercam să o ajut cum puteam: îi făceam ceaiuri, îi pregăteam mâncare, îi povesteam despre copilăria lui Radu. Dar între noi plutea mereu un aer greu, ca o ceață care nu se ridica niciodată.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Irina cu greu, am găsit telefonul lui Radu pe masă. Îl uitase acasă când plecase în grabă. N-am vrut să-l citesc… dar curiozitatea și disperarea au fost mai puternice decât mine. Am deschis mesajele și am citit conversațiile lui cu o anume „Carmen”.

„Mi-e dor de tine.”
„Nu știu cum să-i spun Irinei.”
„Poate ar trebui să rămân aici pentru totdeauna.”

M-am simțit trădată nu doar ca mamă, ci și ca femeie. Mi-am amintit cum soțul meu mă lăsase singură ani la rând pentru „serviciu” și cum eu am tăcut mereu, de dragul copilului. Acum istoria se repeta prin Radu.

A doua zi dimineață, Irina a venit la mine cu ochii umflați de nesomn.

— Maria… dacă Radu nu se întoarce, mă lași să rămân aici cu tine? Nu am unde să mă duc…

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. — N-o să te las singură, i-am spus printre suspine. Suntem familie, orice-ar fi.

Dar în sufletul meu era furtună. Seara aceea am petrecut-o scriindu-i lui Radu un mesaj lung:

„Radu, nu știu ce s-a întâmplat cu tine acolo, dar aici ai lăsat o femeie însărcinată care te iubește și o mamă care nu mai știe cine e fiul ei. Gândește-te bine la ce faci. Orice ai decide, eu voi fi lângă Irina și copil.”

Nu mi-a răspuns decât după trei zile: „Nu pot vorbi acum. Îmi pare rău.”

Au trecut luni grele. Irina a născut o fetiță minunată, Ana-Maria. Eu am devenit bunică și mamă în același timp pentru ea. Radu a trimis bani din când în când, dar nu s-a mai întors niciodată acasă.

Vecinii au început să vorbească: „Uite-o pe Maria, a rămas cu nora și copilul!” „Ce rușine!” „Bărbații din ziua de azi…”

La început m-au durut vorbele lor, dar apoi am realizat că nu contează decât liniștea din casa mea și zâmbetul Anei-Maria.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am ales să-i spun Irinei adevărul și că nu l-am apărat pe Radu doar pentru că era fiul meu. Dar poate că adevărul doare doar o vreme… iar minciuna doare toată viața.

Oare câte mame din România trec prin asta și tac? Oare câți copii cresc fără tați pentru că noi alegem să ascundem adevărul? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?