Am dat fiului meu totul, iar el a uitat de mine. Dar viața nu iartă pe nimeni.

— Mamă, nu mai am nevoie de sfaturi! Lasă-mă să mă descurc singur!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragazul vechi. M-am oprit din tăiatul cepei, simțind cum lacrimile mi se amestecă cu usturimea din ochi. Nu era prima dată când îmi vorbea așa, dar de fiecare dată mă durea la fel de tare.

Am crescut singură un băiat într-un cartier de la marginea Ploieștiului. Nu am avut parte de școli înalte. Am lucrat întâi la depozitul de textile, apoi la ambalarea alimentelor. Mâinile mi s-au crăpat de la detergenți, spatele mi s-a încovoiat de la lăzi grele, dar nu m-am plâns niciodată. Tot ce făceam era pentru el. Pentru Radu.

Când a terminat liceul cu note bune, am simțit că tot efortul meu nu a fost în zadar. A intrat la facultate la București și am strâns fiecare leu să-l ajut. Am renunțat la haine noi, la medicamente, la orice bucurie măruntă, doar să-i trimit bani pentru cărți și chirie.

— Mamă, dacă aș avea 10.000 de euro, aș putea să-mi deschid firma mea!
Mi-a spus asta într-o seară de iarnă, când venise acasă cu trenul, obosit și slab. Am scos atunci plicul cu banii strânși ani de zile — banii mei pentru bătrânețe — și i-am pus în mâna lui.

— Ia-i, mamă. Să nu uiți niciodată de unde ai plecat!

A plâns atunci și m-a strâns tare în brațe. Am crezut că nimic nu ne va despărți vreodată.

Anii au trecut și firma lui Radu a crescut. A început cu un mic atelier de mobilă, apoi a ajuns să aibă contracte mari cu hoteluri din București și Brașov. Îl vedeam tot mai rar. La început mă suna zilnic, apoi doar duminica, apoi doar de sărbători. Când îl sunam eu, era mereu ocupat.

— Mamă, nu pot vorbi acum! Sunt într-o ședință!
— Bine, mamă… să ai grijă de tine…

Într-o zi am aflat de la vecina mea, tanti Viorica, că Radu și-a cumpărat apartament nou în București și conduce o mașină scumpă. Pe mine nu m-a invitat niciodată să văd casa nouă. Când l-am întrebat timid dacă pot veni să-l vizitez, mi-a spus:

— Mamă, nu e momentul acum… E prea multă treabă… poate altădată.

M-am simțit ca o povară. Ca și cum toată dragostea mea nu mai conta.

Într-o iarnă grea, am răcit rău și am ajuns la spital cu pneumonie. L-am sunat pe Radu plângând:

— Mamă, nu pot veni acum… Am o prezentare importantă… Trimite-mi un mesaj dacă ai nevoie de bani.

Atunci am simțit că s-a rupt ceva în mine. Am ieșit din spital singură și m-am întors în garsoniera mea rece.

Au trecut luni fără să-l văd sau să-l aud. Într-o zi, cineva a bătut la ușă. Era Radu. Avea ochii roșii și hainele boțite.

— Mamă… am nevoie de ajutor…

Am simțit cum inima mi-o ia la galop.

— Ce s-a întâmplat?

— Firma… am pierdut totul… Am datorii mari… Nu mai am unde să stau…

L-am privit lung. Era același copil pe care îl țineam în brațe când avea febră și plângea noaptea. Dar era și bărbatul care mă uitase când îi mergea bine.

— Intră, Radu. Hai să bem un ceai.

A stat la mine câteva luni. L-am îngrijit ca pe vremuri: i-am spălat hainele, i-am gătit mâncărurile preferate, i-am pus comprese pe frunte când făcea febră de la stres.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, l-am găsit plângând pe canapea.

— Mamă… îmi pare rău… Am fost un prost… M-ai iertat?

L-am strâns în brațe fără să spun nimic. Lacrimile lui mi-au udat bluza veche.

A început să caute din nou de muncă. A găsit greu ceva pe salariu mic, dar era recunoscător pentru fiecare leu câștigat cinstit.

Într-o zi mi-a spus:

— Mamă… vreau să-ți dau banii înapoi…

Am zâmbit trist.

— Nu banii contează, Radu… Contează să nu uiți niciodată cine te-a ridicat când ai căzut.

Acum stăm împreună în garsoniera mea micuță. Nu avem mult, dar avem liniște și ne vorbim din nou ca odinioară.

Mă întreb uneori: oare câți părinți își sacrifică viața pentru copii și ajung uitați? Merită iubirea necondiționată tot acest preț? Sau poate tocmai suferința ne aduce din nou împreună?