Am crezut că am un ginere perfect… până când mi-a cerut bani pentru că am avut grijă de nepoata mea

— Mamă, trebuie să vorbim. Vocea fiicei mele, Irina, tremura ușor la telefon. Era o dimineață de vineri, iar eu tocmai pregăteam micul dejun pentru Mara, nepoata mea de șase ani, care se juca liniștită cu păpușile pe covorul din sufragerie. Nu știam atunci că acea zi avea să-mi schimbe viața.

Irina a venit la mine după-amiază, cu ochii roșii de plâns și cu Radu, ginerele meu, în urma ei. El părea rece, distant, cu o mapă sub braț. Am simțit un nod în gât, dar am încercat să zâmbesc.

— Ce s-a întâmplat, dragii mei? Am întrebat, încercând să ascund neliniștea.

Radu a deschis mapa și mi-a întins un plic. — E doar o formalitate, a spus el sec. Am deschis plicul și am citit: „Contract de prestări servicii — îngrijire minor”. Sub contract era atașată o factură: 1.800 de lei pentru cele trei săptămâni în care avusesem grijă de Mara cât ei au fost plecați la muncă în Germania.

Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. Mâinile îmi tremurau. — E o glumă? am șoptit, privind când la Irina, când la Radu.

Irina a izbucnit în plâns. — Mamă, nu vreau asta! Dar Radu spune că e normal, că timpul tău valorează bani și că nu putem profita de tine la nesfârșit…

— Dar eu sunt bunica ei! am strigat fără să-mi dau seama. Cum să-mi ceri bani pentru că am avut grijă de Mara?

Radu a ridicat din umeri. — În Germania așa se face. Oricine prestează un serviciu e plătit. Nu vreau să existe discuții sau frustrări.

M-am prăbușit pe canapea, simțind că tot ce am crezut despre familie se destramă. Mi-am amintit cum i-am crescut pe Irina și pe fratele ei singură, după ce soțul meu a murit într-un accident de muncă la combinatul din Hunedoara. Cum am muncit nopți întregi ca infirmieră la spital ca să nu le lipsească nimic. Cum am visat mereu la o familie unită, unde dragostea nu se măsoară în bani.

— Radu, tu chiar crezi că dragostea de bunică se poate factura? am întrebat cu voce stinsă.

El a evitat privirea mea. — Nu e vorba de dragoste, ci de principiu. Dacă nu vrei banii, donează-i. Dar trebuie să fie clar pentru toată lumea.

Irina s-a apropiat de mine și m-a luat de mână. — Mamă, iartă-mă… Nu știu ce să fac…

În zilele următoare, casa mea s-a umplut de tăcere. Mara mă întreba mereu când vin mami și tati să o ia acasă. Eu îi zâmbeam forțat și îi citeam povești, dar inima îmi era grea. Prietenele mele din bloc au aflat repede ce s-a întâmplat și au început să mă întrebe dacă e adevărat că ginerele meu mi-a cerut bani pentru nepoată.

— Nu pot să cred! a exclamat tanti Viorica într-o zi la piață. Pe vremea noastră, copiii își aduceau părinții la ei, nu-i puneau să plătească!

M-am simțit rușinată și trădată. M-am întrebat dacă nu cumva eu am greșit undeva, dacă nu am fost prea disponibilă sau prea bună. Poate că Radu are dreptate și lumea s-a schimbat, iar eu am rămas blocată în trecut.

Într-o seară, Irina m-a sunat plângând din nou. — Mamă, Radu vrea să ne mutăm definitiv în Germania. Zice că acolo oamenii sunt mai direcți și nu există atâtea așteptări nespuse între rude…

— Și tu ce vrei? am întrebat-o cu voce stinsă.

— Eu vreau acasă… Vreau la tine… Dar nu pot să-l conving…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Seara aceea am plâns până târziu, ținând în brațe o fotografie cu Irina mică, râzând pe malul Mureșului.

A doua zi dimineață, Mara a venit la mine în pat și m-a îmbrățișat strâns. — Bunico, tu mă iubești fără bani?

M-am uitat la ea cu ochii plini de lacrimi și am strâns-o la piept. — Te iubesc mai mult decât orice pe lume, puiule.

Au trecut câteva luni de atunci. Irina și Radu s-au mutat în Germania cu Mara. Vorbim rar la telefon; discuțiile sunt scurte și reci. De fiecare dată când aud vocea nepoatei mele, simt un gol imens în suflet.

Mă întreb adesea: unde am greșit? Când a ajuns familia să fie o afacere? Oare mai există dragoste necondiționată sau totul se măsoară acum în bani și contracte?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Dar voi? Ce ați fi făcut în locul meu?