Am ajutat-o pe fiica mea să-și cumpere o casă, iar acum nu am unde să stau – Povestea unei mame care a sacrificat totul

— Nu pot să cred, Irina, chiar nu ai niciun loc pentru mine? vocea mea tremura, dar încercam să-mi păstrez demnitatea. Stăteam în pragul casei pe care o cumpărasem împreună, cu banii strânși o viață întreagă, și mă uitam la fiica mea, care își ferea privirea.

— Mamă, nu e momentul potrivit… Știi că Vlad nu se simte confortabil cu cineva în casă. Avem nevoie de intimitate, abia ne-am mutat, mi-a răspuns ea, aproape șoptit, ca și cum s-ar fi temut să nu o audă cineva.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi amintesc perfect ziua în care am semnat actele pentru casă. Era soare, Irina plângea de fericire, iar eu simțeam că tot sacrificiul meu a meritat. Am crescut-o singură, după ce tatăl ei ne-a părăsit când avea doar șase ani. Am lucrat la două slujbe, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice bucurie personală, doar ca să-i pot pune deoparte bani pentru viitor. Când a venit momentul să-și cumpere casă, am vândut apartamentul meu micuț din cartierul vechi și am pus toți banii la bătaie. Am rămas cu câteva haine și cu speranța că, dacă vreodată voi avea nevoie, Irina mă va primi cu brațele deschise.

— Dar, Irina, nu vreau să stau mult. Doar câteva zile, până îmi găsesc ceva de închiriat. Nu am unde să mă duc, am încercat să-i explic, dar ea deja se uita la telefon, evitând să mă privească.

— Poate te duci la mătușa Lenuța, nu? Sau la tanti Maria, sigur te ajută ele. Eu chiar nu pot acum, a spus, iar vocea ei era rece, străină. Vlad, ginerele meu, a apărut în ușă, cu o privire plictisită.

— Ce se întâmplă aici? a întrebat el, fără să mă salute.

— Nimic, Vlad. Mama vrea să stea la noi câteva zile, dar i-am spus că nu e momentul, a răspuns Irina, fără să clipească.

— Da, nu cred că e o idee bună, a spus el, apoi a închis ușa încet, ca să nu facă zgomot, dar pentru mine a sunat ca o sentință.

Am ieșit pe stradă cu valiza mea veche, simțindu-mă mai singură ca niciodată. Mă gândeam la toate nopțile în care am stat trează, făcând calcule, încercând să-i ofer Irinei tot ce nu am avut eu. Mă gândeam la zilele în care venea acasă plângând de la școală, iar eu o țineam în brațe și-i promiteam că totul va fi bine. Acum, când eu aveam nevoie de ea, nu era loc nici măcar pentru mine pe canapeaua din sufrageria casei pe care am plătit-o împreună.

Am ajuns la mătușa Lenuța, care m-a primit cu brațele deschise, dar cu privirea plină de milă. — Of, Marioara, nu-mi vine să cred! Cum să nu te primească? Tu ai făcut totul pentru ea! a oftat ea, punându-mi o cană de ceai în față. Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji, fără să le pot opri.

— Poate am greșit undeva, Lenuțo. Poate am dat prea mult, poate am sufocat-o, poate nu am știut să-i arăt că și eu am nevoie de ea, am spus, cu vocea stinsă.

— Nu, Marioara, tu ai fost o mamă bună. Dar copiii din ziua de azi… nu mai știu ce înseamnă sacrificiul. Cred că totul li se cuvine, a spus ea, cu amărăciune.

În zilele următoare, am încercat să-mi găsesc o garsonieră de închiriat. Prețurile erau uriașe, pensia mea abia îmi ajungea de medicamente și mâncare. Am sunat-o pe Irina de câteva ori, dar nu mi-a răspuns. Am trimis mesaje, dar nu mi-a scris înapoi. Mă simțeam ca o povară, ca o străină în viața propriului copil.

Într-o seară, am primit un mesaj scurt: „Mamă, nu pot vorbi acum. O să te sun eu.” Nu m-a sunat niciodată.

Mătușa Lenuța încerca să mă încurajeze, dar vedeam că și pentru ea era greu. Avea și ea problemele ei, pensia mică, sănătatea șubredă. Nu voiam să-i fiu povară, așa că am început să caut tot mai disperată o soluție. Am mers la primărie, am întrebat de locuințe sociale, dar mi s-a spus că lista de așteptare e lungă și că nu sunt șanse prea curând.

Într-o zi, am trecut pe lângă casa Irinei. Am văzut-o pe geam, râzând cu Vlad, cu o cană de cafea în mână. M-am oprit o clipă, sperând că mă va vedea, că va ieși să mă îmbrățișeze, să mă invite înăuntru. Dar nu s-a întâmplat nimic. Am plecat cu inima frântă, întrebându-mă unde am greșit.

Am început să mă gândesc la toate momentele din trecut. La ziua în care Irina a venit acasă cu primul salariu și mi-a cumpărat o eșarfă. La serile în care stăteam împreună la televizor, râzând și povestind. La promisiunile pe care și le făcea când era mică: „Mami, când o să fiu mare, o să avem o casă mare și o să stăm împreună, să nu fii niciodată singură!”

Acum, casa era a ei, iar eu eram singură. Oare dragostea de mamă se termină când copilul nu mai are nevoie de tine? Oare sacrificiul meu a fost în zadar?

Într-o seară, am primit un telefon de la vecina mea din vechiul bloc. — Marioara, am auzit ce s-a întâmplat. Dacă vrei, poți veni la mine câteva zile, până te pui pe picioare. Nu am mult spațiu, dar măcar nu ești singură, mi-a spus ea, cu voce caldă.

Am acceptat, dar în sufletul meu era doar gol. Mă simțeam ca o umbră, ca un om care nu mai are loc nicăieri. Oare așa arată bătrânețea? Oare așa se simte trădarea?

Într-o dimineață, am primit o scrisoare de la Irina. Era scurtă, rece, plină de explicații despre cât de greu îi este, despre cât de mult are nevoie de spațiu, despre cât de mult mă iubește, dar că nu poate să mă ajute acum. Am citit-o de zeci de ori, căutând o urmă de regret, de dorință de împăcare. Nu am găsit nimic.

Acum, stau la masa din bucătăria vecinei, cu o cană de ceai în față, și mă întreb: oare chiar așa trebuie să fie viața unei mame? Să dai totul, să rămâi fără nimic și să fii uitată de propriul copil? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că dragostea de mamă merită să fie răsplătită cu singurătate?