Am acceptat să înscriu mașina fratelui meu pe numele meu. A devenit un coșmar financiar

— Nu mai pot, Sorina mă stoarce de tot ce am! Mi-a spus Mihai într-o seară ploioasă de noiembrie, cu ochii roșii de oboseală și nervi. Stătea în bucătăria mea, cu palmele strânse pe cana de ceai, tremurând ușor. — Dacă nu fac ceva, rămân fără nimic. Nici măcar mașina nu o să mi-o lase.

Am oftat adânc. Îl știam pe Mihai impulsiv, dar niciodată atât de disperat. — Ce vrei să faci? am întrebat, deși răspunsul îl ghiceam deja.

— Ai putea să înscrii tu mașina pe numele tău? Doar până se termină divorțul. Te rog, Adina, e tot ce am!

Am ezitat. Nu-mi plăcea ideea să mă implic în divorțul lor, dar era fratele meu. Cum să-l refuz? — Bine, Mihai. Dar doar temporar, da?

A doua zi eram la DRPCIV cu actele în mână. Totul a mers rapid, iar mașina – un Logan vechi, dar încă bun – era acum pe numele meu. Mihai părea ușurat, aproape fericit pentru prima dată după luni întregi.

Timpul a trecut. Divorțul s-a prelungit, Sorina a contestat fiecare detaliu, iar Mihai s-a mutat cu chirie la marginea orașului. Mașina a rămas la el, dar toate amenzile și taxele veneau pe adresa mea. La început nu m-am îngrijorat – plătea tot la timp, mă anunța când primea vreo amendă de parcare.

Apoi au început problemele. Într-o dimineață am găsit în cutia poștală o somație de plată pentru o amendă neplătită. 300 de lei pentru depășirea vitezei în localitate. L-am sunat imediat.

— Mihai, ai primit amendă! De ce nu ai plătit-o?

— Am uitat, Adina, îmi pare rău! O rezolv azi.

Dar nu a rezolvat-o. Au urmat alte amenzi: parcare neregulamentară, rovinietă expirată, chiar și o amendă pentru lipsa ITP-ului. Toate pe numele meu. Într-o zi am primit chiar și o citație la judecătorie – cineva fusese surprins cu mașina într-un accident minor și fugise de la locul faptei.

Am început să mă cert cu Mihai aproape zilnic.

— Nu mai pot! Toate astea sunt pe numele meu! Dacă nu plătești, mă trezesc cu poprire pe conturi!

— Adina, nu am bani acum! Îți dau când pot!

— Nu e vorba doar de bani! E vorba că nu-ți pasă! Eu trag ponoasele pentru greșelile tale!

Mama a încercat să ne împace:

— E greu pentru amândoi… Mihai trece printr-o perioadă grea…

— Și eu? Eu nu contez? am izbucnit într-o seară la masa de duminică.

Tata a tăcut, dar privirea lui spunea totul: „Nu trebuia să te bagi”.

Într-o zi am primit o notificare de la ANAF: aveam poprire pe conturi pentru neplata unei taxe auto restante. M-am simțit trădată și umilită. Am mers la Mihai acasă și i-am pus cheia mașinii pe masă.

— Gata! Ori plătești tot și treci mașina pe numele tău, ori o vând și-mi recuperez banii!

A izbucnit:

— Cum poți să faci asta? Sunt fratele tău!

— Tocmai pentru că ești fratele meu! Dacă nu erai tu, nu ajungeam aici!

S-a lăsat liniștea între noi. A doua zi mi-a trimis banii pentru taxe și amenzi – cu greu, după ce a împrumutat de la prieteni. Dar nu a reușit să treacă mașina pe numele lui încă un an – divorțul nu se termina.

Între timp relația noastră s-a răcit. Vorbeam rar și doar despre lucruri practice. Mama suferea văzându-ne așa distanți.

Când în sfârșit divorțul s-a finalizat, Mihai a venit la mine cu ochii în pământ:

— Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut… N-am vrut să te trag după mine.

Am dat din cap fără să spun nimic. Eram prea obosită ca să mai cert pe cineva.

Astăzi, după ani de zile, încă primesc uneori scrisori adresate lui Mihai la adresa mea. Încerc să uit perioada aceea, dar uneori mă întreb: cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru familie? Unde tragem linia între ajutor și autodistrugere?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați risca totul pentru un frate sau ați spune „nu” din prima?