„Ajunge! Vreau să trăiesc pentru mine” – Confesiunea Anei după 37 de ani de căsnicie

— Nu mai pot, Petru! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară de martie, cu vocea tremurândă, în timp ce aburii ciorbei se ridicau dintre noi ca o cortină groasă. Petru s-a uitat la mine peste ochelari, fără să spună nimic. Doar a oftat și a dat din cap, ca și cum ar fi ascultat o știre la televizor, nu pe femeia cu care împărțise aproape patru decenii de viață.

Am simțit atunci că nu mai sunt decât o umbră în propria mea casă. M-am ridicat de la masă, mi-am strâns șorțul și am ieșit pe balcon, unde vântul rece de primăvară mi-a tăiat obrajii. Am plâns în liniște, ca să nu mă audă copiii – deși copiii noștri, Raluca și Vlad, sunt demult adulți, cu viețile lor, cu grijile lor. Dar eu am rămas aici, captivă între pereții aceștia plini de amintiri și tăceri apăsătoare.

Când m-am măritat cu Petru, aveam 22 de ani și visam la o familie mare, la dragoste și la fericire. El era băiatul serios din satul vecin, muncitor și respectat. La început, mă făcea să râd, îmi aducea flori de câmp și mă ținea de mână pe uliță. Dar anii au trecut repede: serviciu, copii, rate la bancă, griji peste griji. Încet-încet, am început să mă pierd pe mine însămi. Am devenit „mama lui Vlad și a Ralucăi”, „soția lui Petru”, „doamna Ana de la contabilitate”.

Nu mai știam cine sunt. Nu mai aveam timp să citesc o carte sau să merg la coafor fără să mă simt vinovată că las ceva nefăcut acasă. Petru venea obosit de la serviciu și se așeza în fața televizorului. Vorbeam doar despre facturi, despre ce trebuie reparat prin casă sau despre ce au făcut copiii la școală. Dragostea noastră s-a transformat într-o rutină apăsătoare.

Într-o zi, Raluca m-a sunat plângând: „Mamă, nu mai pot cu Mihai! Parcă nu mă vede, parcă nu-i pasă ce simt…” Am simțit un fior rece pe șira spinării. Era ca și cum aș fi auzit-o pe mine însămi vorbind cu ani în urmă. I-am spus atunci: „Nu te pierde pe tine pentru nimeni, Raluca!” Dar oare eu ce făcusem?

Au trecut anii și am început să mă simt tot mai invizibilă. Petru nu mă întreba niciodată cum mă simt sau ce-mi doresc. De ziua mea primeam același buchet de garoafe roșii de la piață și o felicitare scrisă în grabă. Niciodată nu m-a întrebat dacă sunt fericită. Niciodată nu i-a păsat că plâng noaptea în pernă.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat la București cu serviciul și Raluca s-a mutat la Cluj cu familia ei, casa a devenit pustie. Am rămas doar eu și Petru – doi străini care împărțeau aceeași masă, același pat, dar nu și aceleași vise. M-am uitat în oglindă și abia m-am recunoscut: riduri adânci, ochi obosiți, părul încărunțit prea devreme. Unde dispăruse fata aceea plină de viață?

Am început să merg la plimbare prin parc singură. Să citesc din nou romane vechi. Să scriu în jurnalul pe care îl ascundeam sub saltea încă din liceu. Am descoperit că încă mai pot visa. Că încă mai pot râde.

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu Maria – prietena mea din tinerețe, pe care n-o mai văzusem de ani buni. Era veselă, îmbrăcată colorat, cu părul scurt și ochii sclipind de energie.
— Ana, ce faci? Ce bine arăți! Hai la o cafea!
Am povestit ore întregi despre viețile noastre. Maria divorțase acum zece ani și părea împăcată cu ea însăși.
— Nu e ușor singură, dar măcar știu cine sunt. Și nu mai trebuie să cer voie nimănui să fiu fericită.
Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi.

Într-o seară, i-am spus lui Petru:
— Vreau să divorțăm.
A ridicat privirea din ziar și m-a privit lung.
— Ana… după atâția ani? La vârsta asta?
— Da. Pentru că nu mai pot trăi doar pentru alții. Pentru că vreau să aflu cine sunt eu cu adevărat.
A tăcut mult timp. Apoi a spus doar:
— Faci cum crezi.

Au urmat luni grele: discuții cu copiii – care nu înțelegeau cum mama lor poate „să strice totul” după atâta timp –, priviri judecătoare din partea vecinilor („Ce-o fi apucat-o pe Ana? La vârsta asta?”), nopți nedormite și lacrimi amare.

Dar am mers înainte. Am găsit un apartament mic într-un bloc vechi din oraș. Mi-am cumpărat o bicicletă second-hand și am început să merg la cursuri de pictură pentru pensionari. Am cunoscut oameni noi – femei ca mine, care au avut curajul să-și ia viața de la capăt.

Uneori mi-e frică. Uneori mă simt vinovată față de copii sau față de Petru. Dar când deschid fereastra dimineața și simt aerul proaspăt pe față, știu că am făcut ce trebuia.

M-am născut din nou la aproape 60 de ani. Poate că nu voi mai avea niciodată o iubire ca-n tinerețe sau o familie „perfectă”, dar am găsit ceva mai prețios: pe mine însămi.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?