„Ai luat toți banii pe casă, iar eu am rămas să am grijă de mama voastră!” – Povestea unei familii destrămate de moștenire și resentimente

— Tu ai luat toți banii pe casă, iar eu am rămas să am grijă de mama voastră! a izbucnit Irina, cu vocea tremurândă, în timp ce stătea în pragul ușii mele, cu ochii roșii de plâns.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când discutam despre moștenirea casei părintești, dar niciodată nu fusese atât de directă. Fratele meu, Mihai, stătea în spatele ei, cu privirea în pământ, incapabil să mă privească în ochi. Mama, bătrână și bolnavă, dormea în camera de alături, fără să știe că viața ei era subiect de ceartă între copiii ei.

Totul a început cu un an în urmă, când tata s-a stins pe neașteptate. Casa din Bacău, veche și plină de amintiri, a rămas pe numele meu. Tata a lăsat un testament clar: „Casa îi rămâne Anei, pentru că ea a avut grijă de noi când Mihai era plecat la București.” Atunci nu mi s-a părut nedrept. Eu am renunțat la facultate ca să stau lângă părinți, să-i duc la doctor, să le gătesc și să le alin singurătatea. Mihai venea rar acasă, prins cu serviciul și cu familia lui. Dar când a venit vorba de bani, totul s-a schimbat.

— Nu e corect! a continuat Irina. Tu ai vândut casa și ai luat toți banii! Noi am rămas cu bătrâna pe cap!

— Nu am vândut-o ca să mă îmbogățesc! am răspuns eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Am folosit banii pentru tratamentele mamei și pentru chirie aici, la apartamentul ăsta mic. Știi bine că nu mi-a rămas nimic!

Irina a râs scurt, amar:

— Da? Și noi ce facem? Mihai abia mai are timp să respire între serviciu și drumurile la spital cu mama! Eu nu mai pot! Copiii sunt mici, avem rate la bancă… De ce trebuie să plătim noi pentru deciziile părinților voștri?

Mihai ridică privirea spre mine pentru prima dată:

— Ana… poate ar trebui să mai vorbim despre cum împărțim responsabilitățile. Nu mai merge așa.

M-am simțit trădată. Eu eram cea care renunțase la tot pentru familie. Ani întregi am stat lângă părinți, am pus viața mea pe pauză. N-am avut niciodată o familie a mea, nici copii. Prietenii mei s-au îndepărtat rând pe rând, obosiți să mă vadă mereu ocupată cu „problemele de acasă”.

În seara aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartament ca o umbră, ascultând respirația grea a mamei din camera alăturată. M-am întrebat dacă am făcut bine. Dacă sacrificiul meu chiar a contat sau dacă tot ce am primit la schimb au fost reproșuri și resentimente.

A doua zi dimineață, Mihai m-a sunat:

— Ana, hai să ne vedem la cafea. Trebuie să discutăm serios.

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. El părea obosit, tras la față.

— Uite care-i treaba… Irina nu mai poate. Eu… nici eu nu mai pot. Mama are nevoie de îngrijire permanentă. Ne gândim să o ducem la un azil.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru.

— Un azil? Mihai, tu știi ce-ar însemna asta pentru ea? Pentru noi?

— Ana… nu avem altă soluție. Tu nu mai poți singură. Noi nu facem față. Și… sincer… după tot scandalul cu casa…

Am izbucnit în plâns.

— Deci totul se reduce la bani? La o casă veche? La niște hârtii?

El a oftat adânc:

— Nu e doar despre bani. E despre cât putem fiecare să ducem. Și tu ai dreptate: ai făcut multe pentru familie. Dar și noi avem viața noastră.

Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat. M-am întors acasă și m-am uitat la mama, care mă privea cu ochii ei blânzi și obosiți.

— Ana… ce s-a întâmplat? m-a întrebat ea încet.

— Nimic, mamă… doar că mi-e dor de tata.

În zilele următoare am încercat să găsesc soluții: asistente la domiciliu, ajutor de la vecini sau rude îndepărtate. Nimeni nu voia sau nu putea să ajute pe termen lung. Irina m-a sunat din nou:

— Ana, trebuie să decizi: ori o ducem la azil împreună și împărțim costurile, ori rămâi tu cu ea și te descurci cum poți!

Am simțit că mă sufoc. Am început să mă cert cu Mihai aproape zilnic. Mama simțea tensiunea și se stingea pe zi ce trece.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu fratele meu la telefon, m-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă viața mea chiar are vreun sens sau dacă tot ce am făcut a fost în zadar.

Au trecut câteva luni de atunci. Mama e încă acasă cu mine, dar sănătatea ei se degradează rapid. Mihai vine rar; Irina nici atât. Eu mă simt tot mai singură și mai neputincioasă.

Uneori mă uit în oglindă și nu mă mai recunosc: o femeie trecută de 40 de ani, fără familie proprie, fără bani puși deoparte, cu o mamă bolnavă și un frate străin.

Mă întreb adesea: oare sacrificiul pentru familie merită dacă la final rămâi singur? Oare dragostea dintre frați poate fi distrusă atât de ușor de niște bani și resentimente?

Poate voi aveți răspunsul…