A doua șansă la apus: Dragoste peste timp – Povestea lui Gheorghe Popescu

— Gheorghe, iar te uiți la poza aia veche? Nu te mai chinuie trecutul? — vocea răgușită a fiului meu, Sorin, răsună din pragul ușii. Mâinile îmi tremură ușor pe rama fotografiei. Ana zâmbește tânără, cu ochii ei verzi ca iarba după ploaie. În spatele meu, televizorul bâzâie știrile zilei, dar eu sunt prins în alt timp.

— Nu mă chinuie, Sorine. Mă ține viu, îi răspund încet, fără să-mi desprind privirea de chipul ei. El oftează și iese, lăsându-mă singur cu amintirile mele.

Am 89 de ani și trăiesc într-un sat mic din Oltenia. Casa e veche, cu pereți crăpați și miros de mucegai amestecat cu busuioc uscat. De când a murit Maria, soția mea, zilele curg una după alta ca niște picături de ploaie pe geam. Dar în fiecare seară, înainte să sting lampa, mă uit la poza Anei și mă întreb: ce-ar fi fost dacă?

O cunoscusem pe Ana în 1952, la balul satului. Aveam 17 ani și inima îmi bătea să-mi spargă pieptul când am invitat-o la dans. Era fiica preotului și toată lumea știa că nu e pentru unul ca mine — fiu de țăran sărac, cu palmele crăpate de muncă. Dar Ana râdea cu poftă și nu-i păsa de privirile răutăcioase ale babelor din sat.

— Gheorghe, dacă tata află că mă vezi, mă trimite la mătușa la Craiova! îmi șoptea ea printre chicoteli.

— Atunci hai să fugim! îi spuneam eu, visător.

Dar nu am fugit. N-am avut curaj. Într-o zi, preotul a venit la tata acasă. Au vorbit încet, dar am auzit destul: „Fata mea nu se mărită cu un băiat fără avere.” Tata a tăcut mult după aceea. Seara m-a chemat în tindă și mi-a spus:

— Gheorghe, nu-ți fă iluzii. Viața nu-i ca-n cărțile alea pe care le citești tu. Ai grijă să nu ne faci de râs.

Ana a plecat la Craiova. Mi-a scris două scrisori pe care le-am ascuns sub saltea. Le știam pe de rost. Într-una îmi spunea: „Te voi iubi mereu, chiar dacă nu putem fi împreună.”

Anii au trecut. M-am însurat cu Maria — o fată cuminte din sat, aleasă de mama. Am avut doi copii: Sorin și Lidia. Am muncit pământul, am tras la plug și am ridicat casa asta cu mâinile mele. Maria a fost o soție bună, dar niciodată n-am simțit pentru ea ce simțeam pentru Ana.

Într-o zi din 1989, când lumea se schimba la televizor și oamenii ieșeau în stradă la București, am primit o scrisoare cu miros de parfum vechi. Era de la Ana. „Sunt văduvă”, scria ea. „M-am întors în satul vecin. Dacă vrei să ne vedem…”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Maria era bolnavă pe atunci și copiii aveau nevoie de mine. Am rupt scrisoarea și am plâns ca un copil.

Anii s-au scurs ca nisipul printre degete. Maria s-a stins într-o iarnă grea. Copiii au crescut și au plecat la oraș. Eu am rămas cu amintirile mele și cu poza Anei.

Acum o săptămână, Lidia a venit acasă cu o veste neașteptată:

— Tată, știi cine s-a mutat înapoi în sat? Ana! Am văzut-o la magazinul lui tanti Florica.

Inima mi-a sărit din piept. Am stat toată noaptea treaz, gândindu-mă dacă să merg sau nu să o caut.

A doua zi dimineață m-am îmbrăcat cu cămașa cea bună și am pornit spre casa ei. Când am ajuns în fața porții, m-am oprit ca un copil prins cu minciuna. Dar Ana era acolo, în grădină, udând florile.

— Gheorghe? Tu ești? — vocea ei era aceeași ca acum șaptezeci de ani.

Am stat ore întregi de vorbă pe banca din fața casei ei. Am râs, am plâns și ne-am ținut de mână ca doi adolescenți.

— De ce n-ai venit atunci? m-a întrebat ea cu ochii umezi.

— Mi-a fost frică… Să nu rănesc pe nimeni. Să nu stric ce aveam acasă…

— Și acum?

— Acum nu mai am nimic de pierdut.

În zilele următoare ne-am plimbat prin sat ca doi tineri îndrăgostiți. Oamenii se uitau ciudat la noi — doi bătrâni ținându-se de mână ca niște copii.

— Ce-or să zică lumea? m-a întrebat Lidia într-o seară.

— Lumea a vorbit toată viața despre mine și tot n-am fost fericit! i-am răspuns.

După o săptămână i-am cerut Anei să fie soția mea. Am făcut o nuntă mică în curte, cu vecinii și copiii noștri care s-au împăcat cu ideea că bătrânețea nu înseamnă sfârșitul iubirii.

Acum stau pe prispa casei și mă uit la Ana cum tricotează la umbra unui nuc bătrân.

Mă întreb: De ce ne e atât de frică să alegem fericirea când suntem tineri? Oare câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar pentru că ascultăm de gura lumii? Dacă ați fi în locul meu… ați avea curajul să iubiți până la capăt?