Umbre în Casa Noastră: Povestea Unei Bone și a Unei Familii la Răscruce

— Vlad, ai văzut unde mi-am lăsat cheile? am strigat din hol, cu inima bătându-mi nebunește. Era deja a treia oară când le pierdeam săptămâna asta, dar nu cheile erau problema mea reală. De când plecase doamna Mariana, bona noastră de ani de zile, casa părea mai rece, mai străină. Iar Lidia, noua bonă, părea să aducă cu ea un aer ciudat, greu de definit.

— Sunt aici, pe masă, mi-a răspuns Vlad, fără să mă privească. Lidia era lângă el, cu un zâmbet larg, aproape prea larg pentru ora aceea matinală.

— Mulțumesc, am murmurat, încercând să-mi ascund iritarea. Copiii deja râdeau în sufragerie, iar Lidia le pregătea micul dejun cu o dexteritate care m-a surprins încă din prima zi. Dar nu despre copii era vorba. Era despre felul în care îl privea pe Vlad, despre glumele subtile pe care le făcea doar când eram eu prin preajmă.

În primele zile am încercat să ignor. „E doar în capul meu”, mi-am spus. Dar apoi au început micile incidente: o mână pe brațul lui Vlad când îi explica ceva despre copii, o privire prelungită când el intra în cameră, chicoteli la glume pe care eu nu le găseam amuzante.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Ți se pare și ție că Lidia… nu știu… e prea apropiată?

Vlad a ridicat din umeri.

— E doar prietenoasă. Și copiii o plac. Sincer, după cât am căutat o bonă bună… nu cred că ar trebui să ne facem griji pentru nimic.

Dar eu nu puteam să dorm. În fiecare dimineață mă trezeam cu gândul la ce va mai face Lidia azi. Într-o zi am venit mai devreme de la birou și am găsit-o pe Lidia în bucătărie cu Vlad. Râdeau. Ea avea mâna pe umărul lui. Când m-au văzut, s-au oprit brusc.

— Am venit mai devreme, am spus sec.

Lidia s-a scuzat imediat și a mers la copii. Vlad a rămas tăcut.

— Nu vezi nimic ciudat? l-am întrebat din nou.

— Ești paranoică, Irina. E doar o bonă.

Dar nu era „doar o bonă”. Într-o zi am găsit pe masa din sufragerie un bilet scris de mână: „Mulțumesc pentru tot ajutorul tău! Ești minunat.” Nu era semnat. Am recunoscut scrisul Lidiei din notițele pentru copii. Am simțit un nod în gât.

În acea seară, am stat mult timp în camera copiilor, privind cum dorm. M-am gândit la cât de greu ne-a fost să găsim pe cineva de încredere după ce Mariana a plecat la fiica ei în Italia. M-am gândit la cât de mult ne bazam pe Lidia acum — copiii o iubeau, era atentă, ordonată, nu întârzia niciodată.

Dar ce facem când granița dintre profesional și personal devine atât de subțire?

A doua zi dimineață am decis să vorbesc direct cu Lidia. Am invitat-o la o cafea după ce copiii au plecat la grădiniță.

— Lidia, vreau să vorbim deschis. Am observat că ești foarte apropiată de Vlad. Poate prea apropiată.

Ea a zâmbit calm.

— Doamnă Irina, vă asigur că nu e nimic nepotrivit. Îmi place să lucrez aici și respect familia dumneavoastră.

Dar ochii ei nu păreau deloc speriați sau rușinați. Era ca și cum știa că nu pot face nimic fără să stric echilibrul fragil al casei noastre.

În zilele următoare am devenit tot mai tensionată. Orice gest al Lidiei mi se părea suspect. Am început să verific camerele de supraveghere când ajungeam acasă, să caut semne că ceva nu e în regulă. Nimic concret — doar priviri, gesturi mici.

Într-o seară, Vlad a venit acasă mai târziu decât de obicei. Când l-am întrebat unde a fost, mi-a spus că a stat peste program la birou. Dar am simțit mirosul parfumului Lidiei pe haina lui. Sau poate doar mi s-a părut?

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă gelozia mea nu cumva distruge liniștea familiei noastre. Dar apoi îmi aminteam privirea Lidiei și felul în care copiii alergau spre ea dimineața.

Într-o duminică dimineață am decis că trebuie să iau o decizie. I-am spus lui Vlad:

— Nu mai pot continua așa. Ori găsim altă bonă, ori… nu știu ce se va întâmpla cu noi.

Vlad s-a uitat lung la mine.

— Irina, exagerezi. Dar dacă asta te face să te simți mai bine…

Am chemat-o pe Lidia în sufragerie și i-am spus că trebuie să renunțăm la serviciile ei. A plecat fără să protesteze, cu același zâmbet calm pe buze.

Copiii au plâns zile întregi după ea. Vlad a fost distant o vreme. Eu am rămas cu întrebările mele: am făcut bine? Sau am distrus ceva doar din teamă?

Acum stau singură în sufragerie și mă întreb: cât de mult ar trebui să ne lăsăm conduși de instinctele noastre? Când devine gelozia justificată și când devine doar o umbră care ne otrăvește liniștea? Ce ați fi făcut voi în locul meu?