Umbra din Oglindă: Povestea lui Radu despre Întoarcerea Acasă și Secretele Familiei

— Nu te-ai schimbat deloc, Radu! Ai aceeași privire încăpățânată ca atunci când ai plecat, a izbucnit tata, cu vocea lui răgușită, în timp ce încercam să-i pun ceaiul pe masă. Mâinile îi tremurau, dar ochii îi ardeau la fel ca în copilăria mea, când orice greșeală era pedepsită cu tăcere sau cuvinte grele.

Am inspirat adânc. Mirosul casei — un amestec de lemn vechi, mucegai și ceva dulceag, ca o amintire uitată — mă lovea în piept. Nu voiam să răspund, dar tăcerea dintre noi era mai apăsătoare decât orice ceartă. De când m-am întors în satul ăsta prăfuit din Bărăgan, simțeam că fiecare colț al casei ascunde ceva nespus. Mama murise cu ani în urmă, iar eu fugisem la oraș imediat după liceu, lăsându-l pe tata singur cu demonii lui și cu secretele noastre.

— De ce ai venit, de fapt? a continuat el, fără să mă privească. Ai nevoie de ceva? Sau doar vrei să vezi dacă mai trăiesc?

M-am așezat pe scaunul vechi de lângă sobă. — Am venit să te ajut. Ești bolnav, tata. N-aș fi putut să te las singur.

A râs scurt, amar. — N-ai venit pentru mine. Ai venit pentru tine. Să-ți liniștești conștiința.

M-am ridicat brusc. — Dacă nu vrei să te ajut, pot pleca!

El a tăcut, iar liniștea s-a așternut din nou între noi, ca o pătură grea. Am ieșit afară, în curte. Aerul rece de toamnă îmi tăia obrajii. M-am sprijinit de gard și am privit spre câmpul pustiu. Dincolo de el, satul părea mort — doar câteva lumini pâlpâiau în depărtare.

În noaptea aceea, n-am putut dormi. Podeaua scârțâia sub pașii mei nesiguri. M-am oprit în fața oglinzii vechi din hol — aceeași oglindă în care mama își pieptăna părul lung când eram copil. Am simțit un fior rece pe șira spinării și, pentru o clipă, mi s-a părut că văd o umbră mișcându-se în spatele meu. Am întors capul brusc — nimic. Doar întunericul dens și respirația mea sacadată.

A doua zi dimineață, tata era mai tăcut ca niciodată. I-am pregătit micul dejun și am încercat să deschid o discuție despre tratamentul lui, dar m-a întrerupt:

— Nu vreau să merg la doctori! Lasă-mă în pace!

Am simțit cum furia și neputința mă sufocă. — Nu poți continua așa! Dacă nu vrei să ai grijă de tine, atunci de ce m-ai chemat?

— Eu nu te-am chemat! Tu ai venit!

Am ieșit din nou afară. În curte, m-am întâlnit cu vecina noastră, tanti Maria.

— Vai, Radule, ce bine că te-ai întors! Săracul taică-tău… Dar știi tu tot ce s-a întâmplat aici cât ai lipsit?

Am dat din cap că nu.

— Casa asta… nu mai e la fel de când a murit maică-ta. Și nici el nu mai e același. Parcă-l urmărește ceva…

Am simțit din nou fiorul acela rece. — Ce vrei să spui?

Tanti Maria s-a uitat peste umăr și a șoptit: — Sunt lucruri care nu se spun cu voce tare… Dar tu ar trebui să știi adevărul despre familia ta.

În seara aceea, am găsit într-un sertar vechi un jurnal prăfuit, scris de mama. Pagini îngălbenite, scrisul ei rotund și cald. Am citit până târziu în noapte despre certurile dintre ea și tata, despre frica ei că el ascunde ceva grav. Despre nopțile când îl auzea vorbind singur sau plângând în bucătărie.

„Nu pot să-i spun lui Radu adevărul încă”, scria ea într-o pagină ruptă pe jumătate. „Dar dacă va citi vreodată aceste rânduri… să știe că nu tot ce pare liniște e pace adevărată.”

Am simțit cum inima îmi bate nebunește. Ce ascundea tata? Ce nu mi-a spus niciodată?

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit tot mai apăsătoare. Tata era tot mai irascibil, iar eu tot mai obsedat de jurnalul mamei și de umbrele care păreau să se miște pe pereți după lăsarea serii.

Într-o noapte, l-am auzit pe tata plângând în camera lui. Am intrat fără să bat la ușă și l-am găsit cu capul în mâini.

— Ce-ai făcut? am întrebat încet.

S-a uitat la mine cu ochii roșii de lacrimi.

— Am greșit mult… Am făcut lucruri pe care nu le pot repara…

— Ce lucruri?

A tăcut mult timp înainte să vorbească:

— Am avut o ceartă urâtă cu mama ta înainte să moară… I-am spus lucruri groaznice… Și apoi… apoi a căzut pe scări…

M-am prăbușit pe podea lângă el. — A fost un accident?

— Da… dar niciodată n-am putut să mă iert… Și cred că nici ea nu m-a iertat…

Am simțit cum tot ce știam despre familia mea se destramă sub greutatea adevărului. Umbra din oglindă era vina lui — și poate și a mea, pentru că am fugit în loc să rămân.

În dimineața următoare, l-am ajutat pe tata să se ridice din pat și am stat împreună la masă pentru prima dată fără să ne certăm.

Dar liniștea casei nu mai era aceeași. Acum știam ce ascundeau pereții aceia vechi: regrete, vinovăție și dorința disperată de iertare.

Mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu umbrele trecutului fără să avem curajul să le privim în față? Și dacă am avea curajul să ne iertăm unii pe alții — am putea găsi liniștea adevărată?