Singurătatea unei decizii: Vacanța care a schimbat totul

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Cum să pleci singur? Ce fel de tată ești?
Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre vasele nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Era trecut de ora zece seara, copiii dormeau, iar eu stăteam cu biletul de tren în mână, încercând să-mi găsesc cuvintele.
— Ioana, e doar o săptămână… Am muncit zece ani fără oprire. N-am avut niciodată o vacanță adevărată. Am primit promovarea asta la firmă, merit și eu o pauză!
— Și eu? Și copiii? Tu crezi că eu nu muncesc? Tu crezi că nu mi-aș dori să fug măcar o zi de aici?
M-am uitat la ea. Avea cearcăne adânci, părul prins la repezeală și mâinile crăpate de la atâta spălat și gătit. M-a durut privirea ei, dar nu voiam să cedez. În mintea mea, meritam răsplata asta.

A doua zi am plecat. Am urcat în trenul spre Brașov cu un rucsac mic și o carte pe care nu mai apucasem s-o citesc de luni bune. Peisajul se derula pe geam, dar mintea mea era plină de vocea Ioanei și de întrebările care nu-mi dădeau pace: Oare chiar sunt egoist? Oare chiar îi las baltă pe toți pentru o săptămână de liniște?

La pensiunea din Poiana Brașov era liniște. Prea multă liniște. Dimineața mă trezeam târziu, mâncam pe terasă și priveam munții. Încercam să mă bucur, dar telefonul vibra constant: mesaje de la Ioana, poze cu copiii, întrebări despre facturi, despre ce să gătească.

În a treia zi, am primit un mesaj scurt: „Mihai are febră. Nu știu ce să fac.”
Mi s-a strâns stomacul. Am sunat-o imediat.
— Ai sunat la medic? Are și tupeu să faci febră când nu ești acasă! — încercam să glumesc.
— Nu e amuzant, Vlad! Sunt singură cu doi copii mici. Nu mai pot!
Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am vrut să spun „vin acasă”, dar m-am oprit. Era vacanța mea, nu?

Seara am ieșit la plimbare prin pădure. Aerul era rece, mirosul de brad îmi amintea de copilărie, de excursiile cu părinții mei. Atunci mi-am amintit cum tata pleca mereu singur la pescuit sau la munte, lăsând-o pe mama acasă cu mine și sora mea. Mereu îl așteptam cu sufletul la gură să se întoarcă, dar niciodată nu ne lua cu el. Mi-am dat seama că repetam aceeași greșeală.

A cincea zi am primit un mesaj lung de la Ioana: „Nu mai pot continua așa. M-am săturat să fiu mereu pe locul doi. Copiii au nevoie de tine, eu am nevoie de tine. Dacă vacanța asta e mai importantă decât noi, atunci poate ar trebui să te gândești ce vrei cu adevărat.”

Am stat ore întregi pe marginea patului, privind telefonul. M-am simțit mic, vinovat și singur. Toată liniștea pe care o căutasem s-a transformat într-o apăsare insuportabilă.

În ultima zi am urcat pe Tâmpa, sperând că vântul rece îmi va limpezi gândurile. Pe vârf, am întâlnit un bătrân care privea orașul.
— E frumos aici sus, nu-i așa? — mi-a spus el.
— Da… dar parcă nu mă pot bucura.
— Singurătatea e bună doar dacă ai cu cine s-o împarți când te întorci acasă.
Am zâmbit trist și am știut ce am de făcut.

M-am întors acasă cu primul tren. Când am intrat pe ușă, copiii au sărit în brațele mele, iar Ioana m-a privit lung, fără să spună nimic.
— Îmi pare rău… — am șoptit.
Ea a oftat și m-a strâns în brațe.
— Data viitoare mergem toți sau nu merge nimeni.

Au trecut luni de atunci. Am început să împărțim altfel responsabilitățile și bucuriile. Am învățat că fuga nu rezolvă nimic și că familia nu e o povară, ci singurul loc unde chiar contează cine ești.

Mă întreb uneori: câți dintre noi ne dăm seama prea târziu cât rău putem face cu o decizie egoistă? Oare chiar merităm pauze dacă ele îi rănesc pe cei dragi?