Pod acoperișuri diferite: Povestea unei iubiri între două familii

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătăria noastră mică din cartierul Titan. Farfuriile cu ciorbă rămasă neatinsă între noi păreau să ne despartă ca un zid invizibil.

Radu s-a uitat la mine surprins, apoi a oftat adânc. — Ana, iar începi? Ce vrei să fac? Să le spun alor mei să nu ne mai ajute?

— Nu despre bani e vorba! am ridicat tonul fără să vreau. E despre cum mă simt când văd că mama ta nu mă întreabă niciodată dacă sunt bine, dar îți trimite bani pentru orice prostie. Sau când tata vine cu o pungă de mere și mă strânge în brațe de parcă ar vrea să-mi dea toată lumea.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. De când ne-am căsătorit, diferențele dintre familiile noastre au devenit tot mai evidente. Familia mea din Buzău era săracă, dar caldă. Mama făcea cozonaci pentru toți vecinii de Crăciun, tata repara bicicletele copiilor din bloc fără să ceară nimic în schimb. La noi acasă era mereu gălăgie, râsete și miros de cafea proaspătă.

La Radu era liniște. Prea multă liniște. Părinții lui locuiau într-un apartament mare din Dorobanți. Mama lui, doamna Elena, era mereu elegantă, cu un parfum discret și un zâmbet politicos. Tata lui, domnul Viorel, vorbea rar și doar despre afaceri sau bani. Când mergeam la ei, simțeam că trebuie să fiu altcineva: mai tăcută, mai atentă la cum țin furculița, la ce spun.

— Ana, știi că ai mei nu sunt ca ai tăi. Ei nu știu să arate altfel că le pasă. Așa au fost crescuți… a încercat Radu să mă liniștească.

— Dar eu nu vreau bani! Vreau să simt că fac parte din familie! am izbucnit din nou.

A urmat o tăcere grea. Am simțit că mă sufoc. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Afară ploua mărunt, iar luminile blocurilor se reflectau în bălțile de pe asfalt.

Mi-am amintit de copilărie. De serile când mama mă învelea cu pătura și îmi spunea povești inventate doar pentru mine. De zilele când tata venea acasă obosit de la fabrică, dar tot găsea timp să mă învețe să merg pe bicicletă sau să-mi repare păpușa stricată.

La Radu acasă, totul era nou și scump, dar rece. Când am rămas însărcinată și le-am dat vestea părinților lui, doamna Elena a zâmbit și a spus: „Foarte bine, dragilor! O să vă ajutăm cu tot ce aveți nevoie.” A doua zi ne-a trimis bani pentru pătuț și hăinuțe. Mama mea a plâns de bucurie și mi-a adus o păturică tricotată de ea.

În acea seară pe balcon, am simțit că mă sfâșie două lumi. Radu a venit după mine și m-a luat în brațe.

— Ana, hai să nu ne certăm pentru asta… Hai să găsim o cale să fim bine noi doi.

— Dar cum? Cum să împac două lumi care nu se vor întâlni niciodată?

A doua zi am decis să mergem împreună la părinții mei. Era ziua tatălui meu și voiam ca Radu să vadă ce înseamnă o familie unită prin suflet, nu prin bani.

Când am intrat în apartamentul micuț din Buzău, mama deja pregătise sarmale și prăjituri. Tata l-a bătut pe Radu pe umăr și i-a spus:

— Hai, băiete, pune mâna și ajută-mă cu vinul din pivniță!

Radu a zâmbit stânjenit, dar l-a urmat pe tata. Eu am rămas cu mama în bucătărie.

— Ce-ai pățit, mamă? Pari tristă… m-a întrebat ea șoptit.

— Mamă… nu știu dacă o să pot vreodată să mă simt acasă la ei…

Mama m-a luat de mână.

— Fiecare familie iubește cum știe. Tu trebuie doar să-ți găsești locul tău între două lumi. Și să-l ajuți și pe Radu să-l găsească pe al lui.

Seara a trecut cu râsete și povești despre copilăria mea. L-am văzut pe Radu relaxându-se pentru prima dată printre ai mei. Când am plecat spre București, tata i-a dat lui Radu o sticlă de vin făcut de el.

— Să nu uiți niciodată de unde ai pornit, băiete!

În drum spre casă, Radu mi-a spus:

— Mi-ar plăcea ca ai mei să fie mai deschiși… Dar nu știu dacă pot schimba ceva.

— Poate nu trebuie să-i schimbi… Poate trebuie doar să-i accepți așa cum sunt.

Câteva zile mai târziu am mers la părinții lui Radu. Am încercat să fiu eu însămi. La finalul cinei, doamna Elena mi-a spus:

— Ana, știu că nu suntem foarte apropiați… Dar vrem să vă fie bine. Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi.

Am zâmbit timid.

— Mulțumesc… Dar uneori e nevoie doar de o vorbă bună sau de o îmbrățișare.

A fost pentru prima dată când doamna Elena m-a strâns ușor în brațe. Poate nu va fi niciodată ca mama mea, dar a fost un început.

Acum, după ani de încercări și lacrimi, încă învățăm să construim poduri între cele două lumi ale noastre. Uneori mă întreb: oare cât de mult contează felul în care suntem iubiți? Putem învăța să acceptăm iubirea chiar dacă nu arată așa cum ne-am dorit-o?