Moștenirea de la malul mării – Când sângele nu mai înseamnă familie

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii, după tot ce s-a întâmplat! vocea Irinei răsună ca un bici în holul răcoros al casei bunicii, acolo unde mirosul de levănțică și sare încă plutea în aer.

Mă opresc cu mâna pe clanța ușii, simțind cum inima îmi bate nebunește. Nu-mi văzusem sora de aproape doi ani, de la înmormântarea mamei. De atunci, vorbisem doar prin avocați și mesaje reci, impersonale. Dar acum, moartea bunicii ne adusese din nou față în față, în casa copilăriei noastre din 2 Mai, cu marea la doi pași și cu amintirile atârnând greu între noi.

— Irina, nu am venit să mă cert. E casa noastră… a bunicii. Trebuie să vorbim, îi spun încet, încercând să-mi țin vocea calmă.

Ea râde scurt, amar. — Casa noastră? Sau casa pe care vrei s-o vinzi cât mai repede ca să-ți plătești ratele la București?

Mă doare fiecare cuvânt. Știu că nu sunt fără vină. După divorțul meu cu Vlad, am rămas cu datorii și cu un copil pe care încerc să-l cresc singură. Dar nu despre bani e vorba acum. Sau poate că e…

— Irina, știi bine că nu pot să țin casa asta singură. Tu nici măcar nu vii aici decât vara, și atunci doar cu prietenii tăi gălăgioși. Bunica a vrut să fim împreună, nu să ne urâm pentru niște ziduri!

Irina se uită la mine cu ochii ei verzi, reci ca sticla spartă. — Bunica a vrut multe lucruri. Dar tu ai ales mereu altceva. Ți-ai văzut de viața ta la oraș și ai uitat de noi.

În spatele nostru, tata stă pe scaunul lui vechi de răchită, privind în gol spre fereastra deschisă. De când a murit mama, parcă s-a stins și el. Nu intervine niciodată între noi două. Poate pentru că știe că nu mai are putere asupra noastră sau poate pentru că îi e teamă să nu răscolească și mai mult trecutul.

Mă așez pe marginea patului din camera mea de copil. Pe perete încă atârnă tabloul cu pescari pe care bunica îl cumpărase dintr-un târg la Mangalia. Îmi amintesc cum stăteam amândouă pe prispă și mâncam pepene roșu, râzând de poveștile ei despre tinerețe. Atunci credeam că nimic nu ne va despărți vreodată.

— Ți-ai citit scrisoarea? mă întreabă Irina brusc.

Ridic privirea spre ea, confuză. — Ce scrisoare?

— Bunica ți-a lăsat o scrisoare în sertarul biroului. Și mie mi-a lăsat una. Poate ar trebui s-o citești înainte să decizi ce faci cu casa asta.

Mâinile îmi tremură când deschid sertarul vechiului birou din sufragerie. Hârtia e îngălbenită, scrisul rotund al bunicii îmi aduce lacrimi în ochi:

„Dragă Ana,
Știu că viața v-a dus pe drumuri diferite și că uneori v-a fost greu să vă înțelegeți. Dar casa asta e mai mult decât niște pereți — e locul unde ați crescut împreună, unde ați râs și ați plâns. Vreau să vă amintiți de mine nu prin ce v-am lăsat, ci prin ce ați trăit aici. Nu lăsați banii sau trecutul să vă despartă mai tare decât v-a despărțit deja viața.
Cu dragoste,
Bunica voastră, Maria”

Simt cum mă sufoc de vinovăție și furie în același timp. De ce trebuie să fie totul atât de greu? De ce nu putem fi ca alte familii care se adună la masă și râd împreună?

Irina intră în cameră fără să bată la ușă.
— Ai citit? Bunica mereu a sperat că o să ne împăcăm. Dar tu ai plecat mereu când era greu.

— Nu e adevărat! strig eu, simțind cum îmi curg lacrimile pe obraji. Am plecat pentru că nu mai puteam respira aici! Pentru că tu și mama mă făceați să mă simt mereu vinovată că vreau altceva!

Irina se oprește lângă mine și pentru prima dată văd durerea din ochii ei.
— Știi ce n-ai știut niciodată? Cât de singură am fost după ce ai plecat tu la facultate. Mama era mereu bolnavă, tata lucra la Constanța… Eu trebuia să am grijă de toți și nimeni nu avea grijă de mine.

Timp de câteva secunde, tăcerea dintre noi e mai grea decât orice ceartă.

— Poate că niciuna dintre noi n-a avut ce-și dorea cu adevărat… șoptesc eu.

— Poate… Dar acum ce facem? Vrei să vindem?

Privesc pe fereastră spre curtea unde bunica obișnuia să planteze trandafiri. Fetița mea, Mara, aleargă printre flori și râde fericită. Pentru ea aș vrea să păstrez casa asta — să aibă un loc unde să simtă că aparține cu adevărat.

— Nu știu… Poate ar trebui să încercăm altceva. S-o păstrăm împreună? S-o închiriem vara și să venim aici măcar o dată pe an, ca familie?

Irina oftează adânc.
— Crezi că putem? După tot ce ne-am spus?

— Nu știu dacă putem ierta totul… Dar poate putem încerca. Pentru Mara. Pentru noi.

Tata ridică privirea pentru prima dată și zâmbește slab.
— Casa asta are nevoie de râsete, nu de certuri…

În acea după-amiază târzie, cu soarele coborând peste valuri și mirosul de mare intrând pe geamuri, simt pentru prima dată că poate există speranță pentru noi.

Dar oare chiar putem vindeca rănile trecutului? Sau moștenirea adevărată a familiei noastre va fi mereu tăcerea și neînțelegerea?