Mama, nu mai pot: Cheile casei noastre nu-ți mai aparțin

— Vlad, iar a venit mama ta fără să anunțe! Am găsit-o în bucătărie, răscolind prin dulapuri. Nu mai pot, înțelegi? Nu mai pot!
Vocea Irinei tremura, iar ochii ei erau roșii de la plâns. Mă uitam la ea, cu mâinile în buzunare, neputincios. În camera cealaltă, mama, Mariana, își aranja sacoșa cu borcane de zacuscă și murături, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Vlad, tu chiar nu vezi că mă umilește? Că nu mă respectă deloc?
Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Între două femei pe care le iubeam, mă simțeam ca un copil prins la mijloc. Dar nu mai eram copil. Aveam treizeci și cinci de ani, un apartament luat pe credit și o soție care își pierdea răbdarea cu fiecare zi.

Mama venea aproape zilnic. Avea cheile de la început, de când ne-am mutat. La început, părea normal – „să vă ajut, mamă, cu ce pot”. Apoi a început să intre fără să bată, să mute lucruri prin casă, să comenteze despre curățenie, despre mâncare, despre cum Irina nu știe să facă sarmale „ca lumea”. Irina încerca să ignore, dar fiecare remarcă era ca o zgârietură pe sufletul ei.

Într-o seară, după ce mama a plecat, Irina a izbucnit:
— Ori eu, ori ea! Nu mai suport! Dacă nu-i spui să nu mai vină neanunțată și să-ți dea cheile înapoi, eu plec!

Am stat toată noaptea cu ochii în tavan. Mă gândeam la copilăria mea, la cum mama a rămas singură după ce tata a murit. La sacrificiile ei, la cum m-a crescut cu două joburi și fără niciun ajutor. Dar și la Irina, la promisiunea pe care i-am făcut-o la cununie: „Voi fi alături de tine mereu”.

A doua zi, am chemat-o pe mama la o cafea. S-a așezat la masă cu aerul ei de stăpână a casei.
— Ce-ai pățit, mamă? Pari abătut.
— Mama… trebuie să vorbim serios. Te rog să nu te superi, dar… nu mai poți veni oricând vrei la noi acasă. Și… aș vrea să-mi dai cheile înapoi.

A rămas cu mâna pe ceașcă, nemișcată. Ochii ei s-au umplut de lacrimi.
— Vlad, tu mă dai afară? După tot ce-am făcut pentru tine? Pentru voi? Acum o asculți pe ea?
— Nu te dau afară, mamă. Dar e casa noastră. Avem nevoie de intimitate. Irina se simte invadată.
— Irina… Irina! De când a apărut ea, nu mai am loc în viața ta!
— Mamă, te rog… Nu e vorba doar de ea. E vorba de noi. Trebuie să înțelegi.

A izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. Am rămas cu cheile în palmă și cu un gol în stomac.

Zilele următoare au fost un coșmar. Mama nu-mi răspundea la telefon. Mătușa Lenuța m-a sunat să-mi spună că „ai făcut-o pe Mariana să plângă ca niciodată”. Vecinii mă priveau ciudat pe scară. La serviciu nu mă puteam concentra. Irina încerca să mă liniștească, dar simțeam că am trădat pe cineva care mi-a dat totul.

Într-o duminică, am mers la mama acasă. M-a primit rece.
— Ai venit să vezi dacă mai trăiesc?
— Mamă, te rog… Nu vreau să ne certăm.
— Ai ales. Să fii sănătos! Să ai grijă de Irina ta!

Am plecat cu inima frântă. Seara, Irina m-a luat în brațe.
— Vlad, știu că ți-e greu. Dar trebuia să punem o limită. Altfel… nu mai eram noi.

Au trecut luni până când mama a început să-mi răspundă din nou la telefon. Încet-încet, a acceptat să vină doar când o invităm. Relația cu Irina s-a îmbunătățit, dar rana dintre mine și mama n-a dispărut niciodată complet.

Uneori mă întreb: unde se termină datoria de fiu și unde începe responsabilitatea de soț? Poate că nu există un răspuns clar. Dar știu sigur că fiecare alegere lasă urme adânci în suflet.

Oare am făcut bine? Sau am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată?