Legături frânte: Povestea unei familii la răscruce

— Nu pot să cred că ai ajuns aici fără să mă anunți! am izbucnit, privind-o pe Camelia cum își strânge copiii lângă ea, udă leoarcă de ploaie, cu ochii roșii de plâns. Era trecut de miezul nopții și tot cartierul dormea, dar pe mine nu mă lăsa inima să închid ușa în fața surorii mele mai mici.

— N-am avut unde să mă duc, Sorin, a șoptit ea, tremurând. Te rog, lasă-mă măcar câteva zile. Nu vreau să-i sperii pe copii.

Am oftat adânc. Soția mea, Mirela, apăruse în spatele meu, cu halatul strâns pe trup și privirea tăioasă. Știam că nu-i va conveni. De când ne-am mutat în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, am stabilit reguli clare: liniște după ora zece, ordine, program strict pentru copii. Dar Camelia nu era genul care să respecte reguli. Întotdeauna a fost sufletul rebel al familiei noastre.

— Intră, am zis până la urmă, făcându-i loc. Copiii au trecut pe lângă mine cu capetele plecate. Am simțit un nod în gât văzându-i atât de triști.

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie invizibil. Fetița Cameliei, Ilinca, plângea noaptea după tatăl ei rămas în provincie. Băiatul cel mic, Vlad, făcea crize de nervi la fiecare masă. Mirela încerca să mențină ordinea, dar Camelia nu reușea să se adune. Își petrecea timpul pe balcon, fumând și privind în gol.

— Camelia, trebuie să te ridici! Nu poți să stai așa toată ziua! i-am spus într-o dimineață, când am găsit-o cu ochii umflați de nesomn.

— Nu știi prin ce trec… Nu știi cum e să te simți singură și trădată! mi-a răspuns ea printre lacrimi.

— Nici eu nu știu cum e să-mi văd familia dată peste cap? Am sacrificat tot pentru voi!

Mirela a intrat în cameră și a trântit ușa. — Sorin, nu mai pot! Copiii noștri nu mai dorm noaptea, nu mai avem liniște! Ori găsești o soluție, ori…

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: datoria față de sora mea și responsabilitatea față de familia mea. Seara, când copiii adormeau greu și Mirela plângea pe ascuns în baie, mă întrebam dacă am făcut bine că am deschis ușa.

Într-o zi de sâmbătă, tensiunile au explodat. Ilinca a spart din greșeală vaza preferată a Mirelei. Vlad a desenat cu markerul pe pereți. Mirela a țipat la Camelia:

— Nu-ți poți controla copiii? Aici nu suntem la tine acasă!

Camelia a izbucnit:

— Dacă nu vă convine, plecăm! Dar să știi că n-o să uit niciodată cum m-ai tratat!

Am încercat să le calmez pe amândouă, dar era prea târziu. Camelia și-a strâns copiii și a ieșit pe ușă fără să se uite înapoi. Am rămas cu Mirela în mijlocul sufrageriei devastate, cu inima frântă.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dacă familia înseamnă doar sânge sau și reguli și limite. Dacă puteam face mai mult pentru Camelia sau dacă era timpul să-mi protejez propria familie.

Au trecut luni de atunci. Camelia nu mi-a mai răspuns la telefon. Mama ne-a certat pe amândoi: „Voi sunteți frați! Cum puteți trăi cu atâta ură între voi?”

Uneori mă uit la pozele vechi cu mine și Camelia râzând la bunici în curte și mă întreb unde s-a rupt totul. Oare chiar putem repara ce s-a frânt? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Poate că familia nu e doar despre a fi împreună la bine, ci mai ales despre cum trecem împreună prin furtuni. Dar ce faci când furtuna e prea puternică?

Mă întreb: oare am ales corect? Ce ați fi făcut voi în locul meu?