Între Dragoste și Dezamăgire: Povestea Unei Mame Care Nu-și Poate Accepta Ginerele

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre Radu, mamă! E bărbatul pe care l-am ales și nu ai dreptul să te amesteci!
Vocea Ioanei răsună în bucătăria mică, plină de aburii ciorbei pe care o mestecam absent. Mâinile îmi tremurau pe lingură, iar inima îmi bătea nebunește. O privesc: ochii ei albaștri, aceiași ca ai tatălui ei, scânteiau de furie și încăpățânare.
— Ioana, nu pot să tac când văd cum te sacrifici pentru el! Nu vezi că nu face nimic? De doi ani tot promite că-și găsește de lucru și tot pe tine te lasă să plătești chiria, facturile… Tot tu îi trimiți bani mamei lui, de parcă n-ar avea și el o responsabilitate!
Ea oftează adânc și-și strânge brațele în jurul trupului subțire.
— Mamă, nu înțelegi… El are nevoie de mine. Familia lui l-a abandonat când era mic. Dacă nu-l ajut eu, cine s-o facă? Și oricum, nu e treaba ta!
Mă simt ca și cum aș fi lovită peste față. Nu e treaba mea? Am crescut-o singură, după ce tatăl ei a murit într-un accident la combinat. Am muncit nopți întregi la croitorie ca să-i pot cumpăra haine decente, să aibă ce pune pe masă. Am visat pentru ea o viață liniștită, un bărbat serios, cu serviciu stabil, care s-o iubească și s-o respecte.
Dar Ioana l-a adus acasă pe Radu: un tânăr cu ochi blânzi, dar mereu obosit, mereu cu scuze. La început am încercat să-l cunosc. L-am invitat la masă, i-am dat hainele lui Mihai, fratele Ioanei, care plecase la muncă în Germania. Dar Radu nu părea să se integreze. Stătea mult pe telefon, vorbea rar și doar despre necazurile lui: mama bolnavă, sora care a fugit cu un băiat din sat, lipsa banilor.
— O să-mi găsesc ceva de lucru, doamnă Elena. Dar e greu acum…
Asta spunea mereu. Și Ioana îl apăra cu fiecare ocazie.
— E greu pentru toți, dar uite că tu ai reușit! îi spuneam într-o seară, când am găsit-o plângând în baie.
— Mamă, tu nu știi prin ce a trecut el… Dacă ai fi avut o copilărie ca a lui…
Am încercat să-i explic că nu poți trăi doar din compasiune. Că dragostea nu plătește facturile și nici nu umple frigiderul. Dar ea nu voia să audă.

Într-o zi, am primit un telefon de la vecina lor:
— Doamnă Elena, să știți că ginerele dumneavoastră iar a făcut scandal la magazin. A vrut să ia pe datorie și s-a certat cu vânzătoarea… Ioana era cu el și a plătit tot ea.

M-am dus val-vârtej la ei. L-am găsit pe Radu tolănit pe canapea, cu televizorul dat tare. Ioana spăla vasele în bucătăria lor mică din cartierul mărginaș.

— Radu, nu-ți e rușine? De ce o lași pe Ioana să tragă singură la jug?
El s-a ridicat încet și mi-a răspuns fără să mă privească:
— Nu înțelegeți… Eu încerc! Dar nimeni nu mă ajută! Toți mă judecă…
Ioana a venit între noi ca un scut:
— Mamă, te rog! Nu-l mai certa! Dacă vrei să vii la noi, vii ca musafir, nu ca judecător!

Am plecat plângând pe stradă. M-am simțit neputincioasă și umilită. Seara aceea a fost începutul sfârșitului relației mele cu fiica mea.

Au trecut luni în care abia dacă ne-am vorbit. Ioana venea rar acasă și mereu grăbită. Îmi aducea flori sau prăjituri cumpărate din piață, dar nu mai stătea la povești ca altădată.

Într-o zi am primit un mesaj scurt: „Mamă, am nevoie de bani pentru chirie. Te rog mult.”
Am simțit cum mă sufoc de furie și tristețe. I-am trimis banii fără un cuvânt.

Seara aceea am petrecut-o singură în bucătărie, privind poza Ioanei de la absolvire. Zâmbea larg, cu ochii plini de speranță. Unde dispăruse fata aceea? Ce făcusem greșit?

Într-o duminică ploioasă, Ioana a venit acasă singură. Avea ochii umflați de plâns.
— Mamă… nu mai pot. M-am certat cu Radu. A spart televizorul când i-am spus că nu mai am bani să-i trimit mamei lui…
Am luat-o în brațe și am plâns împreună.
— Draga mea… eu sunt aici pentru tine mereu. Dar trebuie să înțelegi că nu poți salva pe cineva care nu vrea să fie salvat.
Ea a oftat adânc:
— Știu… Dar îl iubesc atât de mult încât doare.

Au urmat luni grele. Ioana s-a mutat temporar la mine. Radu venea uneori beat la ușă și striga după ea. Vecinii șușoteau pe la colțuri.
Într-o seară am găsit-o pe Ioana scriind o scrisoare:
— Ce faci?
— Îi scriu mamei lui Radu… Să-i spun că nu mai pot ajuta.
Am simțit un nod în gât.

Într-un final, Ioana a decis să divorțeze. A fost o perioadă dureroasă pentru amândouă. O vedeam cum se luptă cu vinovăția și rușinea.

Acum, după doi ani de la divorț, Ioana are un serviciu bun și încearcă să-și refacă viața. Dar uneori o văd privind în gol și știu că încă îl poartă în suflet pe Radu.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria unei mame? Când trebuie să lași copilul să-și trăiască propriile greșeli? Dacă aș fi fost mai blândă sau mai dură… oare ar fi ales altfel?

Poate că fiecare trebuie să-și găsească drumul prin suferință. Dar oare cât de mult ar trebui să ne implicăm în alegerile celor dragi?