Între două lumi: Povestea unei iubiri interzise de propria familie

— Nu vreau să-l văd în casa mea! Dacă vreau, îl dau afară și nu-l mai las niciodată să calce pragul!
Bunica stătea în mijlocul sufrageriei, cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-mă cu ochii ei verzi, tăioși. Mirosea a supă de pui și a nervi vechi, neconsumați. Pe masa rotundă, farfuriile cu sarmale rămăseseră neatins. Eu, cu palmele transpirate, încercam să-i întâlnesc privirea, dar simțeam că mă scufund.

— Bunico, te rog… Nu poți măcar să-i spui pe nume? Nu e „ăla al meu”, îl cheamă Vlad. Știi asta.

Ea a oftat adânc, ca și cum fiecare cuvânt al meu îi rupea o bucată din suflet.

— Vlad, Vlad… Ce-mi pasă mie cum îl cheamă? Pentru mine tot „ăla” rămâne. Nu e de-al nostru. Nu-i ca noi. Și dacă vrei să-l aduci aici, să știi că nu mai calc eu pragul casei tale!

Am simțit cum mi se strânge inima. Vlad era logodnicul meu de aproape doi ani. Ne-am cunoscut la facultate, la Cluj, și de atunci viața mea s-a schimbat. Era blând, răbdător, cu un umor care mă făcea să uit de toate grijile. Dar pentru bunica, el era doar „străinul”, băiatul din alt sat, fără rădăcini în familia noastră.

Mama încerca să medieze conflictul, dar vocea ei era slabă, ca un ecou pierdut:

— Mamă, te rog… E băiat bun. O iubește pe Ana. Ce contează de unde vine?

Bunica a trântit lingura pe masă.

— Contează! Contează să fie de-ai noștri! Să știm cine-i mama lui, cine-i tatăl lui! Să nu ne facem de râs în sat!

Am ieșit din sufragerie cu ochii în lacrimi. Vlad mă aștepta afară, pe bancă, cu mâinile în buzunare și privirea pierdută în întuneric. Când m-a văzut plângând, s-a ridicat imediat.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic nou… Tot nu vrea să te accepte. Nici măcar nu-ți spune pe nume…

Vlad a oftat și m-a strâns în brațe.

— Ana, dacă vrei… putem pleca. Putem începe viața noastră oriunde. Nu trebuie să trăim după regulile lor.

Dar eu nu puteam renunța la familie. Crescusem cu bunica, îi știam toate poveștile, îi simțeam dorul când eram plecată la oraș. Îmi amintesc cum mă ținea de mână când eram mică și îmi spunea că sângele apă nu se face.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Bunica refuza să vorbească cu mine dacă știa că am fost cu Vlad. Mama era prinsă la mijloc, încercând să împace pe toată lumea. Tata tăcea și se ascundea în atelierul lui de tâmplar.

Într-o seară, am decis să încerc din nou. Am intrat în bucătărie unde bunica curăța cartofi.

— Bunico… Vlad vrea să te cunoască mai bine. Poate dacă i-ai da o șansă…

Ea s-a oprit din curățat și m-a privit lung.

— Ana, tu nu înțelegi? Eu am trecut prin viață cu capul sus. Am muncit pământul ăsta cu mâinile mele. Nu vreau să văd cum tot ce-am construit se duce pe apa sâmbetei pentru că tu te-ai îndrăgostit de un băiat fără rădăcini aici.

— Dar eu nu sunt pământul ăsta! Sunt ființă vie! Am dreptul să iubesc pe cine vreau!

A aruncat cartofii în chiuvetă și a ieșit din bucătărie fără un cuvânt.

În noaptea aceea am plâns până târziu. Vlad mi-a scris un mesaj: „Nu renunța la tine pentru nimeni.”

A doua zi am decis să-l aduc pe Vlad la masă, fără să-i spun bunicii dinainte. Când a intrat pe ușă, bunica s-a ridicat brusc.

— Ce caută ăsta aici?

Vlad a încercat să fie politicos:

— Bună ziua, doamnă Maria. Am adus niște prăjituri de la cofetăria preferată a Anei…

Bunica l-a ignorat complet și s-a întors spre mine:

— Ți-am spus că nu vreau să-l văd aici! Dacă nu-ți convine, poți pleca și tu!

Mama a început să plângă. Tata a ieșit din cameră fără un cuvânt. Eu am rămas nemișcată, simțind cum tot universul meu se prăbușește.

După acea zi, relația mea cu bunica s-a rupt aproape complet. Nu mai răspundea la telefon când o sunam. La biserică mă evita. Satul a început să vorbească: „Fata Mariei s-a îndrăgostit de un străin.”

Au trecut luni până când am avut curajul să merg din nou acasă. Bunica era bolnavă, slăbită, dar încă încăpățânată.

— Ana… ai venit singură?

— Nu, bunico. Vlad e afară. Vrei să-l vezi?

A tăcut mult timp, apoi a dat din cap încet.

Vlad a intrat timid în cameră și s-a așezat lângă patul ei.

— Doamnă Maria… știu că nu mă acceptați încă. Dar eu o iubesc pe Ana și vreau să fiu parte din familie.

Bunica l-a privit lung și pentru prima dată i-am văzut ochii umezi.

— Poate că am fost prea aspră… Dar mi-e frică să nu te pierd pe tine, Ana…

Am izbucnit în plâns și am luat-o de mână.

— N-ai cum să mă pierzi dacă mă lași să fiu fericită…

Nu știu dacă bunica l-a acceptat vreodată cu adevărat pe Vlad. Dar ceva s-a schimbat atunci: a început să-i spună „băiatul Anei”, nu „ăla”. Pentru mine a fost un pas uriaș.

Acum stau și mă întreb: oare cât de mult trebuie să lupți pentru dragoste? Și cât poți sacrifica din tine pentru a păstra familia unită? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?