Între două lumi: Povestea unei familii împărțite
— Nu se poate, mamă! Nu putem să ne mutăm toți patru într-o garsonieră! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Soțul meu, Mihai, stătea lângă mine, cu privirea în pământ, incapabil să mă susțină sau să-i spună mamei lui că ideea ei era absurdă.
Soacra mea, doamna Viorica, nu părea deloc impresionată de protestul meu. — E doar temporar, Irina. Voi vă mutați la mine în garsonieră, eu și Sorina mergem la voi în apartamentul cu două camere. Vreau să vând apartamentul nostru și să iau o garsonieră și o căsuță la țară. Așa e mai bine pentru toți!
M-am uitat la Mihai, sperând să spună ceva. Dar el doar a dat din umeri, ca și cum nu ar fi avut nicio putere. Copiii noștri, Vlad și Ana, se jucau pe covor, fără să înțeleagă ce se întâmplă. Simțeam cum mi se strânge inima. Cum să le explic copiilor că trebuie să-și lase camera lor, jucăriile, tot ce cunoșteau?
— Mamă, nu e atât de simplu… am încercat Mihai, dar vocea lui era slabă.
— Ba e simplu! a tăiat-o Viorica. Sorina are nevoie de spațiu, tu ai deja apartament. Eu nu mai pot întreține două camere singură. Și oricum, nu vă cer decât să mă ajutați puțin până rezolvăm cu vânzarea.
Adevărul era că Sorina, cumnata mea, avea 28 de ani și trăia singură într-o garsonieră moștenită de la bunica. Avea un job bun la bancă și nu părea deloc încântată de ideea de a se muta cu mama ei. Dar Viorica era genul de femeie care nu accepta refuzuri.
În acea seară, după ce copiii au adormit, Mihai și cu mine am avut o discuție lungă.
— Irina, știu că nu e ușor… dar mama nu are pe nimeni altcineva. Și dacă nu o ajutăm noi…
— Mihai, noi avem un credit pe 30 de ani! Am muncit pentru apartamentul ăsta! Nu pot să cred că trebuie să-l cedăm așa…
— Nu-l cedăm! Doar îl folosesc ele o perioadă…
— Și dacă perioada asta se prelungește? Dacă nu-și găsesc casă la țară? Dacă Sorina nu vrea să plece?
Mihai a tăcut. Știam că nu avea răspunsuri. Știam și că nu voia să-și supere mama.
Zilele următoare au fost un coșmar. Viorica venea zilnic cu tot felul de argumente: „E pentru binele familiei”, „Așa fac oamenii care se ajută”, „Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni”. Sorina era tot mai iritată și mă suna pe ascuns:
— Irina, eu nu vreau să mă mut la voi! Mama mă obligă…
— Nici eu nu vreau să plec din casa mea…
— Dar dacă refuzăm amândouă?
— Nu știu… Mihai nu are curaj să-i spună „nu”.
Într-o duminică dimineața, Viorica a venit cu valizele la ușă.
— Gata! Ne mutăm! Am vorbit cu agentul imobiliar, apartamentul nostru e deja listat!
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Copiii s-au speriat când au văzut-o pe bunica lor cu bagaje. Vlad a început să plângă:
— Mami, unde mergem? De ce vine bunica aici?
Am încercat să-l liniștesc, dar nici eu nu știam ce să-i spun. În următoarele zile, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie: cutii peste tot, certuri între Sorina și Viorica, Mihai tot mai absent.
Într-o seară, după ce am reușit să adorm copiii într-un colț al sufrageriei (camera lor devenise biroul Sorinei), am izbucnit:
— Mihai, nu mai pot! Nu mai e casa noastră! Nu mai avem intimitate! Copiii sunt speriați…
Mihai s-a uitat la mine cu ochii roșii:
— Știu… Dar ce vrei să fac? S-o dau afară pe mama?
— Vreau doar să fim noi! Să avem liniște!
A doua zi dimineață am găsit-o pe Sorina plângând în bucătărie.
— Irina… eu plec la o prietenă. Nu mai rezist cu mama aici. Îmi pare rău…
A plecat fără să-și ia toate lucrurile. Viorica a făcut o criză de nervi:
— Cum adică pleacă? Unde se duce? Ce fel de familie suntem noi?
Am simțit că explodez:
— O familie care nu mai are aer! Care nu mai știe cine e! Mamă, te rog… Gândește-te la noi toți!
Viorica a început să plângă. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.
— Eu doar voiam să nu fiu singură… Să vă ajut… Să fim împreună…
Atunci am înțeles: totul pornise din frică. Frica ei de singurătate, frica noastră de a pierde ceea ce construisem.
Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit. Viorica și-a găsit o casă mică la marginea orașului. Sorina s-a mutat singură într-un apartament nou. Noi am rămas în sfârșit doar noi patru în casa noastră.
Dar rana a rămas. Copiii încă mă întreabă uneori dacă vine bunica să stea cu noi „pentru totdeauna”. Eu încă tresar când aud cheia în ușă.
Mă întreb uneori: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Unde tragem linia între ajutor și pierderea propriei vieți? Poate cineva să răspundă sincer la asta?