Între două iubiri: Povestea nepoatei pierdute

— Ema, vino să mă ajuți cu masa! strig din bucătărie, dar răspunsul e doar un foșnet slab, ca o frunză uscată pe podea. O văd cum se strecoară pe lângă perete, cu ochii în pământ, încercând să nu deranjeze aerul din jur. Are doar doisprezece ani, dar poartă pe umeri o greutate pe care nici eu, la șaptezeci de ani, n-aș putea-o duce.

În sufragerie, Laura râde cu Mara, mezina familiei. Mara are opt ani și toată atenția mamei. Laura îi mângâie părul, îi povestește ceva despre excursia la munte de weekendul viitor. Ema nu e invitată. Știu asta pentru că am auzit-o pe Laura spunând: „Ema rămâne cu mamaie, că oricum nu-i place să iasă din casă.”

Mă doare. Mă doare mai mult decât orice boală sau bătrânețe. Mă doare să văd cum fiica mea a uitat să fie mamă pentru ambele fete. Și mă doare că nu știu cum să intervin fără să rup totul în jur.

— Mamaie, pot să te ajut cu ceva? întreabă Ema încet, aproape speriată.

Îi zâmbesc și îi întind un prosop.

— Sigur, draga mea. Hai să punem farfuriile împreună.

Mâinile ei tremură ușor când ia farfuriile. Îi văd ochii roșii și știu că a plâns iar în camera ei. Aseară am auzit-o certându-se cu Laura. „De ce nu mă iubești ca pe Mara?” a întrebat Ema printre suspine. Laura a tăcut. Tăcerea aceea a fost ca un cuțit răsucit în inimile noastre.

Masa de seară e un teatru al aparențelor. Mara povestește despre școală, Laura râde și o laudă, iar Ema mănâncă în liniște, cu privirea pierdută în farfurie. Încerc să aduc vorba despre ea:

— Ema a luat nota zece la matematică azi!

Laura ridică din umeri.

— Normal, la cât stă închisă în cameră…

Ema își strânge buzele și nu spune nimic. Mara râde și schimbă subiectul.

După cină, o găsesc pe Ema în camera ei, desenând ceva pe o foaie mototolită.

— Ce faci acolo?

— Nimic… doar desenez.

Mă uit peste umărul ei: a desenat o fetiță singură într-un colț de cameră, cu o umbră mare deasupra.

— Ești tu?

Dă din cap încet.

— De ce nu vorbești cu mama ta?

— Nu mă ascultă niciodată. Zice că sunt prea sensibilă. Că Mara e mai mică și are nevoie de ea…

Îmi vine să plâng. Îmi amintesc de Laura copil, cum plângea când eu eram prea ocupată cu fratele ei mai mic. Oare istoria se repetă? Oare greșelile mele s-au transmis mai departe?

A doua zi dimineață, Laura intră val-vârtej în bucătărie.

— Mama, ai văzut unde mi-e bluza albastră? Mara nu are ce îmbrăca la serbare!

— Poate o are Ema… răspunde Mara repede.

Laura se întoarce spre Ema:

— Ai luat tu bluza?

Ema dă din cap speriată:

— Nu… n-am luat-o…

— Mereu faci numai probleme! De ce nu poți fi ca sora ta?

Ema fuge în cameră și trântește ușa. Merg după ea și o găsesc plângând pe pat.

— Nu mai pot, mamaie… Nu mai pot…

O strâng la piept și simt cum tremură toată.

— O să vorbesc eu cu mama ta, promit.

Dar știu că nu va fi ușor. Laura e încăpățânată și nu vede nimic dincolo de propriile frustrări. Seara, după ce fetele adorm, mă așez lângă ea la masă.

— Laura, trebuie să vorbim despre Ema.

— Ce-i iar? Dacă nu-i convine ceva, să spună!

— Ți-a spus… dar tu n-ai ascultat-o niciodată. O vezi doar când greșește sau când nu e ca Mara. O pierzi pe zi ce trece…

Laura oftează și-și freacă ochii obosiți.

— Nu știu ce să fac… Parcă nu mă mai înțeleg cu ea deloc. Mara e mai apropiată de mine… Ema mereu fuge de mine…

— Fuge pentru că simte că nu o vrei lângă tine. Și eu am greșit cu tine când erai mică… Poate de-asta repeți acum aceleași greșeli.

Lacrimi îi curg pe obraji. Pentru prima dată după mult timp, o văd vulnerabilă.

— Mi-e frică să nu o pierd… Dar nu știu cum să repar…

O iau de mână.

— Începe prin a o asculta. Prin a-i arăta că o iubești la fel ca pe Mara.

A doua zi dimineață, Laura bate la ușa Emei.

— Putem vorbi?

Ema ridică privirea speriată.

— Îmi pare rău dacă te-am rănit… Nu mi-am dat seama cât de mult te doare…

Ema izbucnește în plâns și se aruncă în brațele ei. Plâng amândouă mult timp, iar eu privesc din prag cu inima strânsă — poate că nu e prea târziu.

Dar rana rămâne acolo, adâncă. Relațiile se repară greu când au fost frânte atâția ani la rând. Eu însă sper că dragostea poate vindeca măcar o parte din ce s-a pierdut.

Uneori mă întreb: oare câți copii ca Ema trăiesc în umbra fraților lor? Câte mame ca Laura nu văd suferința propriilor copii? Și câți bunici ca mine se simt neputincioși în fața durerii celor dragi? Poate că povestea noastră va face pe cineva să deschidă ochii înainte să fie prea târziu.