Între două focuri: Povestea unei nedreptăți în familie

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, când mama ta ne tratează ca pe niște străini, iar pe Irina o ridică în slăvi pentru orice fleac! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele în bucătăria noastră mică din cartierul Militari.

Radu a oftat adânc, evitând să mă privească. — Camelia, știi că nu vreau scandaluri. Mama e așa cum e, nu o putem schimba. Hai să nu stricăm seara…

Dar cum să nu stric seara, când fiecare zi e o luptă? De când m-am măritat cu Radu, am simțit mereu că nu sunt „de-a lor”. Soacra mea, doamna Viorica, m-a privit mereu cu răceală, ca și cum i-aș fi furat băiatul. Dar cu Irina, sora lui Radu, totul era altfel: cadouri scumpe de Crăciun, bani pentru avansul la apartament, grijă și laude fără sfârșit. Noi? Noi primeam doar resturi de atenție și, uneori, reproșuri mascate.

— Camelia, tu nu vezi că Irina are nevoie de ajutor? E singură cu copilul după ce a plecat Mihai! mi-a spus Viorica într-o zi, când am îndrăznit să întreb de ce doar cumnata mea primește sprijin financiar.

— Și noi avem un copil! Și noi plătim rate! am răspuns eu, dar vocea mi s-a stins sub privirea ei tăioasă.

Adevărul era că ne descurcam greu. După ce am rămas fără serviciu la începutul pandemiei, am încercat tot felul de joburi: traduceri online, vânzări la telefon, chiar și făcut prăjituri pentru vecini. Radu lucra la o firmă de construcții, dar salariul abia ne ajungea pentru chirie și grădinița lui Vlad. În timp ce Irina primea bani pentru renovări sau vacanțe la munte, noi ne rugam să nu se strice frigiderul.

Într-o duminică, la masa de Paște, tensiunea a atins apogeul. Viorica a venit cu o pungă mare de cadouri pentru Irina și nepotul ei. Pentru Vlad, băiatul nostru, a avut doar o mașinuță de plastic ieftină.

— Mulțumim frumos, mamă! a spus Irina zâmbind larg, în timp ce Vlad se uita dezamăgit la jucăria lui.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. Radu m-a urmat după câteva minute.

— Camelia, te rog… încearcă să nu pui la suflet. Știi că mama are slăbiciunea asta pentru Irina. Poate că-i e milă de ea…

— Dar nouă cine ne poartă de milă? Cine vede cât muncim? Cine vede cât ne sacrificăm?

Radu a tăcut. Știam că îl doare și pe el, dar nu avea curaj să-i spună mamei adevărul. Întotdeauna a fost „băiatul bun”, cel care nu ridică vocea.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am decis să vorbesc deschis cu Viorica. Am sunat-o și i-am spus că vreau să ne întâlnim doar noi două.

Ne-am văzut la cofetăria din colț. Am comandat două cafele și am început direct:

— Doamnă Viorica, simt că trebuie să vă spun ceva ce mă apasă de mult timp. Mă doare că nu suntem tratați la fel ca Irina. Știu că vă pasă de ea, dar și noi avem nevoie de sprijin. Nu doar financiar… ci și sufletesc.

A rămas tăcută câteva secunde. Apoi a oftat:

— Camelia, tu nu știi tot ce a trecut Irina cu Mihai… Eu încerc doar să o ajut cum pot.

— Știu că a suferit, dar și noi avem problemele noastre. Vlad simte diferența. Eu simt diferența. Nu vreau să crească cu sentimentul că e mai puțin iubit.

Viorica s-a uitat lung la mine. Pentru prima dată am văzut-o nesigură.

— Poate ai dreptate… Poate n-am fost corectă. Dar nu știu cum să schimb lucrurile acum…

Am plecat de acolo cu sufletul greu, dar și cu o urmă de speranță. Poate că ceva se va schimba.

Dar zilele au trecut și nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Relațiile au rămas reci. Radu s-a închis tot mai mult în el. Vlad a început să mă întrebe de ce bunica îl iubește mai mult pe verișorul lui.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Vlad, m-am uitat lung în oglindă și m-am întrebat: Oare merită să lupt pentru dreptate dacă asta înseamnă să-mi pierd liniștea? Sau ar trebui să accept că unele lucruri nu se vor schimba niciodată?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Sau poate îl veți găsi voi înaintea mea: Ce ați face dacă ați fi în locul meu?