Întoarcerea lui Vlad: Între dorința de a-l proteja și nevoia de a-l lăsa să plece

— Mamă, unde-i telecomanda? Nu găsesc nimic în apartamentul ăsta!
Vocea lui Vlad răsună din sufragerie, amestecată cu frustrare și oboseală. Mă opresc din spălat vasele, cu mâinile ude și inima grea. De când s-a întors acasă, parcă totul e pe dos. Apartamentul nostru mic, cu două camere, nu mai are liniștea de altădată.
— E pe masa din bucătărie, Vlad. Ai trecut pe lângă ea de trei ori…
Îl aud trântind ușa de la frigider. Îmi vine să-i spun să nu mai facă atâta gălăgie, dar mă abțin. Știu că suferă. Știu că divorțul l-a sfâșiat, chiar dacă nu vrea să recunoască.
Mă uit la el cum stă pe canapea, cu ochii pierduți în ecranul televizorului, dar mintea lui e departe. Parcă nu mai e băiatul meu vesel, cel care promitea că o să mă ducă la mare când va avea primul salariu.
— Vlad, vrei să mănânci ceva? Am făcut ciorbă de perișoare…
— Nu-mi e foame, mamă. Lasă-mă în pace, te rog.
Mă doare răceala din vocea lui. Mă doare dezordinea din casă — hainele lui aruncate peste tot, cutiile de pizza goale, mirosul de tutun care nu mai pleacă din bucătărie. Dar cel mai tare mă doare neputința mea.
Îmi amintesc cum era când era mic. Îl țineam strâns în brațe după ce taică-său ne-a părăsit. Plângea noaptea și mă întreba dacă o să ne descurcăm singuri. I-am promis atunci că nu-i va lipsi nimic niciodată. Și m-am ținut de cuvânt — am muncit la două joburi, am renunțat la visele mele ca el să poată merge la facultate.
Apoi a venit Ana în viața lui. O fată frumoasă, educată, dintr-o familie bună din Ploiești. La început am fost geloasă — mi-era teamă că o să-l pierd. Dar Ana l-a făcut fericit și asta era tot ce conta pentru mine. S-au căsătorit repede, poate prea repede…
— Mamă, ai văzut undeva încărcătorul meu?
— E pe noptieră, lângă patul tău.
— Nu-i acolo!
Mă duc în cameră și-l găsesc fix unde i-am spus. Îl privesc cum oftează și-și trece mâna prin păr. Are cearcăne adânci și privirea pierdută.
— Vlad… trebuie să vorbim. Nu putem trăi așa la nesfârșit.
— Știu, mamă… dar nu pot încă… Nu pot să mă adun.
Îl las în pace. Poate are nevoie doar de timp. Dar timpul trece greu când vezi cum copilul tău se stinge încet sub ochii tăi.

Într-o seară, îl aud vorbind la telefon cu un prieten:
— Nu mai suport, mă! Parcă sunt un copil care s-a întors la mama după ce a dat-o-n bară… Da, știu că trebuie să-mi caut chirie… Dar cu ce bani? Ana a luat tot… Da, și banii puși deoparte pentru avansul la apartament… Nu vreau să-i spun mamei, o să sufere și mai tare…

Mă retrag în bucătărie și plâng în tăcere. Îmi amintesc cum îmi promitea că o să-mi facă viața mai ușoară când va fi mare. Acum simt că tot greul lumii s-a întors asupra mea.

A doua zi dimineață îl găsesc pe Vlad pe balcon, fumând și privind orașul adormit.
— Mamă… îmi pare rău că te-am tras iar în problemele mele.
Îl iau în brațe fără să spun nimic. Simt cât e de fragil.

În zilele următoare încercăm să ne adaptăm unul la celălalt. Eu îi gătesc mâncărurile preferate, el încearcă să mă ajute prin casă — dar totul pare forțat. Într-o seară îi spun:
— Vlad, poate ar trebui să ieși puțin… Să te vezi cu prietenii tăi.
— N-am chef de nimeni… Toți au familiile lor, copiii lor… Eu sunt singurul ratat care s-a întors la mama la treizeci de ani.
— Nu ești ratat! Ai trecut printr-un necaz mare… Dar viața nu se termină aici.

Într-o zi primesc un telefon de la Ana.
— Doamnă Maria… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat între mine și Vlad… Dar el trebuie să-și revină singur.
Vocea ei e rece și distantă. Închid telefonul cu un gust amar.

Seara îi spun lui Vlad:
— Ana a sunat azi…
Îl văd cum se strânge la față.
— Ce-a vrut?
— Să-mi spună că trebuie să-ți revii singur.
Se ridică brusc de la masă și trântește ușa la baie.

În noaptea aceea nu pot dormi deloc. Mă gândesc la toate sacrificiile făcute pentru el și la cât de greu îi este acum să se ridice singur. Mă simt vinovată că nu pot face mai mult.

Trec săptămâni în care Vlad începe încet-încet să-și caute un job nou — cel vechi l-a pierdut odată cu divorțul. Merge la interviuri, dar se întoarce mereu abătut.
— Toți vor experiență pe alt domeniu… Parcă nu mai am loc nicăieri…

Într-o duminică vine acasă cu o cutie mare de pizza și două beri.
— Hai să mâncăm împreună ca pe vremuri!
Râdem amândoi pentru prima dată după mult timp.

Într-o zi îl văd vorbind cu o fată pe WhatsApp — o colegă de liceu pe care n-a mai văzut-o de ani buni.
— Mamă… cred că mi-ar plăcea să ies cu cineva din nou…
Îl privesc cu speranță și teamă în același timp.

Apartamentul nostru mic e tot dezordonat — dar parcă nu mă mai deranjează atât de tare. Poate dezordinea asta e semnul că viața merge înainte, chiar dacă nu e perfect ordonată.

Mă uit la Vlad și mă întreb: oare cât timp trebuie să-l țin sub aripa mea? Oare îl ajut dacă îl protejez sau îl țin pe loc? Și cât curaj trebuie să ai ca mamă ca să-ți lași copilul să sufere puțin ca să poată merge mai departe?