Granițele iubirii: Când inima de mamă trebuie să spună „ajunge”

— Nu mai pot, Ema! Nu mai pot! — vocea mea a răsunat în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la ciorbă se amestecau cu lacrimile mele. Ema s-a oprit din împachetatul jucăriilor Arienei și m-a privit cu ochii ei mari, umezi, aceiași ochi pe care îi avea când era mică și venea plângând la mine după ce cădea cu bicicleta.

— Mamă, te rog… nu avem unde să mergem. Cristian a pierdut iar serviciul, chiria e prea mare… Nu pot să stau pe stradă cu copilul!

Mi-am strâns halatul pe lângă corp, simțind cum inima îmi bate în piept ca o pasăre speriată. Îmi iubesc fiica, îmi iubesc nepoata, dar de fiecare dată când Cristian intră pe ușă cu fața lui posomorâtă și tonul acela tăios, simt că mi se strânge stomacul. Nu e un om rău, dar e mereu nemulțumit, mereu critic. De câte ori nu i-a spus Emei că nu gătește bine sau că nu știe să-și crească fata? De câte ori nu a trântit ușa după o ceartă și a dispărut cu orele?

— Mariana, lasă fata să stea aici cât are nevoie! — a intervenit tataie Ion, din sufragerie, încercând să-și ascundă vocea tremurată. — E sângele nostru.

— Știu, tată… Dar nu mai pot trăi în tensiunea asta! — am izbucnit eu. — În fiecare zi mă trezesc cu frica de scandaluri, cu frica de ce va mai spune Cristian. Casa asta era locul meu de liniște…

Ema s-a apropiat de mine și m-a luat de mână. Mâinile ei erau reci și tremurau.

— Mamă, știu că nu e ușor cu el… Dar nu am altă soluție. Dacă ne dai afară…

— Nu vă dau afară! — am strigat, apoi am simțit cum mi se rupe sufletul. — Dar trebuie să punem niște limite. Nu mai pot să-l văd pe Cristian urlând la tine sau la Aria. Nu mai pot să-l aud cum mă jignește pe mine sau cum sparge farfurii când se enervează!

Ema a început să plângă în hohote. Aria s-a trezit din somn și a venit alergând în pijamale roz.

— Mami, bunico, ce se întâmplă?

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Nimic, puiule… Doar vorbim ca oamenii mari.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am întrebat unde am greșit ca mamă. Poate că am fost prea blândă cu Ema când era mică. Poate că am acceptat prea ușor relația ei cu Cristian, deși toți vecinii îmi spuneau că nu-i băiat bun. Poate că am sperat că dragostea le va rezolva toate problemele.

A doua zi dimineață, Cristian a venit acasă mirosind a bere. S-a uitat la mine cu dispreț:

— Ce-ai mai pus la cale? Iar ai pus-o pe Ema să plângă?

— Cristian, te rog… — am încercat eu să vorbesc calm. — Avem nevoie de liniște în casă. Dacă vrei să stați aici, trebuie să respecți niște reguli.

A râs scurt:

— Ce reguli? Asta e casa ta? Și noi ce suntem? Gunoaie?

Ema s-a băgat între noi:

— Cristian, te rog… Hai să nu mai certăm!

Dar el a trântit ușa și a ieșit din nou. Am văzut privirea pierdută a Emei și mi s-a rupt inima.

Au trecut zilele ca într-un coșmar. În fiecare seară mă rugam să nu se întoarcă beat, să nu înceapă scandalul. Aria s-a închis în ea; nu mai râdea ca înainte, nu mai desena inimioare pentru mine.

Într-o duminică dimineață, după ce Cristian a spart un pahar și a urlat la Ema pentru că nu găsise cafeaua preferată, am simțit că explodez.

— Ajunge! — am strigat cât am putut de tare. — Nu mai suport! Ori respecți casa asta și oamenii din ea, ori plecați!

Cristian a râs batjocoritor:

— Hai că ai ajuns și tu ca toate babele astea care-și bagă nasul unde nu le fierbe oala!

Ema s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote. Aria s-a ascuns sub masă.

Atunci am luat-o pe Aria în brațe și am ieșit afară. Am stat pe bancă în fața blocului și m-am uitat la cerul cenușiu al Bucureștiului. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Ema: nopțile nedormite când era bolnavă, banii strânși pentru facultatea ei, bucuria când mi-a spus că va avea un copil.

Dar acum? Acum eram prizonieră în propria casă.

În seara aceea am avut o discuție lungă cu Ema. I-am spus tot ce aveam pe suflet: cât o iubesc, cât îmi doresc să fie fericită, dar că nu mai pot trăi în frică și tensiune.

— Mamă… dacă plecăm, unde să mergem? — m-a întrebat ea printre lacrimi.

— Nu știu… Dar poate e timpul să ceri ajutorul unui psiholog sau al unui centru pentru mame cu copii. Poate e timpul să vezi că meriți mai mult decât atât.

A doua zi dimineață, Ema mi-a spus că va încerca să găsească o soluție. Cristian a plecat fără să spună nimic. Aria m-a îmbrățișat strâns:

— Bunico, tu ești cea mai bună.

Acum casa e mai liniștită, dar sufletul meu e sfâșiat între vinovăție și ușurare. Oare sunt o mamă rea dacă aleg liniștea mea? Oare dragostea are limite sau doar curajul de a spune „ajunge” ne salvează?