Cheia care deschide uși, dar închide suflete

— Mamă, te rog, nu mai veni în fiecare zi fără să anunți! Am spus-o cu voce tremurată, în timp ce încercam să-mi țin nervii în frâu. Elena, mama mea, stătea în mijlocul sufrageriei noastre, cu cheile casei în mână și privirea aceea de om rănit, dar hotărât. Alina, soția mea, nu era acasă încă. Știam că va veni târziu, ca de obicei în ultima vreme. Și știam și de ce: pentru că nu mai suporta să o găsească pe mama aici, făcând „ordine” prin lucrurile noastre.

— Vlad, eu doar vreau să vă ajut! Nu înțelegi că totul fac din dragoste? a răspuns mama, ridicând tonul.

M-am uitat la ea și am simțit cum mă apasă vinovăția. Crescusem doar cu ea, după ce tata ne-a părăsit când aveam șapte ani. Îmi era greu să-i spun nu. Dar acum, când vedeam cum Alina se îndepărtează de mine, nu mai puteam ignora problema.

Totul a început subtil. La început, mama venea doar sâmbăta, aducea plăcinte și făcea curat. Apoi a început să vină și în timpul săptămânii. Când i-am dat cheile „ca să poată uda florile dacă suntem plecați”, nu mi-am imaginat că va ajunge să-și facă un obicei din a veni zilnic. În ultima vreme, intra fără să bată, muta lucruri prin dulapuri, verifica frigiderul și făcea observații despre orice: „Alina nu gătește destul”, „Nu e ordine în dormitor”, „Nu vă îngrijiți hainele”.

Alina încerca la început să fie politicoasă. Îi zâmbea mamei, îi mulțumea pentru ajutor. Dar după câteva luni, am simțit cum între noi s-a instalat o răceală. Seara, când venea acasă și o găsea pe mama pe canapea, oftând sau criticând ceva, Alina se retrăgea în dormitor sub pretextul oboselii. Într-o seară, după ce mama a plecat, Alina mi-a spus:

— Vlad, nu mai pot. Nu e casa noastră, e casa mamei tale. Eu nu mai am loc aici.

Am încercat să-i explic că mama e singură și că nu vreau să o rănesc. Dar Alina a început să stea peste program la muncă sau să iasă cu prietenele doar ca să evite atmosfera apăsătoare de acasă.

Totul a explodat într-o duminică dimineață. Mama venise la 8 fix cu plăcinte calde și a început să facă ordine prin sertarele din bucătărie. Alina a intrat somnoroasă și a găsit-o cotrobăind printre tacâmuri.

— Nu mai pot! a izbucnit Alina. E casa noastră! Vreau intimitate! Vreau să pot sta în pijama fără să mă simt judecată!

Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi trădat-o.

— Vlad, tu chiar o lași să-mi vorbească așa? Eu am crescut singură un copil! Tot ce fac e pentru tine!

Am simțit cum mă sufoc între două lumi. Am tăcut atunci. Dar în acea noapte am dormit pe canapea.

A doua zi am decis să-mi iau câteva zile libere de la muncă. Voiam să stau acasă și să văd cu ochii mei ce se întâmplă. Poate exagerez eu, mi-am zis.

Dar realitatea m-a izbit frontal. În fiecare zi după ora cinci, mama intra pe ușă ca la ea acasă. Îmi aducea mâncare gătită, verifica dacă am spălat vasele, arunca priviri critice spre hainele mele aruncate pe scaun.

— Vlad, iar ai lăsat șosetele pe jos? Ce-ar zice lumea dacă ar vedea cum trăiești?

Într-o seară am încercat să-i spun blând:

— Mamă, poate ar trebui să ne anunți înainte să vii…

— Să vă anunț? Eu sunt mama ta! Nu ai nimic de ascuns față de mine!

Am simțit cum mă sufoc din nou. Am început să evit și eu casa. Mă plimbam ore întregi prin parc sau mă duceam la sală doar ca să nu fiu acolo când venea mama.

Într-o seară am găsit-o pe Alina plângând în baie.

— Vlad… dacă nu rezolvi tu cu mama ta… eu plec. Nu mai pot trăi așa.

Atunci am realizat că trebuie să aleg: între confortul mamei mele și liniștea familiei mele.

A doua zi am stat față în față cu mama.

— Mamă… trebuie să-mi dai cheile înapoi. Te rog. Avem nevoie de spațiu.

A izbucnit în plâns.

— Deci asta sunt pentru tine? O povară? După tot ce am făcut?

Am încercat să-i explic că nu vreau să o rănesc, dar trebuie să-mi protejez familia. A plecat trântind ușa.

Au urmat zile grele. Mama nu mi-a răspuns la telefon. Alina era tăcută și distantă. Mă simțeam vinovat față de amândouă.

După o săptămână, mama m-a sunat:

— Vlad… poate ai dreptate. Poate m-am agățat prea tare de tine. Dar mi-e frică să fiu singură…

Am plâns amândoi la telefon. Am început să o vizitez eu mai des la ea acasă și încet-încet lucrurile s-au mai liniștit.

Dar rana rămâne: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru părinți? Unde tragem linia între recunoștință și dreptul la propria viață?

Poate că cheia care deschide uși poate uneori să închidă suflete… Voi ce ați fi făcut în locul meu?