Casa Secretă: Între Frate și Soție, O Alegere Imposibilă

— Radu, nu-l mai poți ține aici! Mi-a ajuns! Ana aproape că țipa, iar vocea ei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul uitat pe aragaz. M-am uitat la ea, apoi la Mihai, fratele meu mai mic, care stătea pe hol cu geaca udă și privirea în pământ.

Nu știam ce să spun. În urmă cu două săptămâni, Mihai apăruse la ușa noastră din București, fără niciun avertisment. Era trecut de miezul nopții și ploua torențial. „Radu, am nevoie de ajutor. Te rog, nu mă întreba nimic acum.” L-am primit fără să clipesc. Era fratele meu. Dar Ana… Ana nu a uitat niciodată cum Mihai ne-a împrumutat bani și apoi a dispărut cu tot cu promisiuni.

— E fratele meu, Ana. Nu pot să-l dau afară pe stradă, am șoptit, încercând să-mi țin vocea calmă.

— Și eu sunt soția ta! Nu vezi că nu se schimbă nimic? Vine, pleacă, minte, promite… Și noi rămânem cu problemele lui! Nu mai pot, Radu!

Mihai s-a retras în camera de oaspeți, iar eu am rămas singur cu Ana. S-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Dacă îl alegi pe el, eu… eu nu știu cât mai pot rămâne aici.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Cum să aleg între fratele meu și femeia pe care o iubesc?

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mihai stătea mai mult închis în cameră. Îl auzeam vorbind la telefon în șoaptă. Ana îl evita cât putea. Eu încercam să fiu mediatorul perfect, dar simțeam că mă pierd pe mine însumi.

Într-o seară, când Ana era la serviciu, Mihai a venit la mine cu ochii roșii:

— Radu, trebuie să-ți spun ceva… Am făcut o prostie mare. Am datorii la niște oameni periculoși. Dacă nu plătesc până vineri, nu știu ce se va întâmpla cu mine.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Mihai… iar? De câte ori trebuie să te salvez?

— Te rog… E ultima dată. Jur.

Am vrut să-l cred. Dar în același timp, vocea Anei îmi răsuna în minte: „Nu se schimbă niciodată.”

Când i-am spus Anei adevărul, a izbucnit:

— Deci ne-ai pus pe toți în pericol! Radu, nu vezi că nu-i pasă de noi? Când ai de gând să te gândești și la familia ta?

Am încercat să-i explic că Mihai e singurul meu frate, că părinții noștri au murit devreme și că am rămas doar noi doi. Dar Ana era de neînduplecat.

— Dacă îi dai banii, plec! Nu pot trăi mereu cu frica asta!

Noaptea aceea a fost un coșmar. Mihai a venit târziu acasă, cu fața tumefiată. L-au găsit deja. Am stat lângă el și i-am curățat rănile.

— Nu vreau să-ți stric viața, Radu… Dar nu mai am pe nimeni.

A doua zi dimineață, Ana și-a făcut bagajele.

— Merg la mama. Să mă suni când te hotărăști ce vrei de la viața asta.

Am rămas singur în bucătărie, cu două cești de cafea aburind pe masă și un gol imens în suflet. Mihai dormea pe canapea, iar eu mă uitam la telefonul Anei și nu aveam curaj să o sun.

Au trecut zile în care am încercat să găsesc o soluție. Am vândut ceasul tatălui meu ca să-l ajut pe Mihai să plătească o parte din datorie. Dar liniștea nu s-a întors. Ana nu răspundea la mesaje. Mihai era tot mai absent.

Într-o seară, am găsit o scrisoare de la el pe masă:

„Radu,
Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Nu merit să ai grijă de mine. Plec să încerc să-mi rezolv singur problemele. Sper ca într-o zi să mă ierți.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Am plâns ca un copil.

După câteva zile, Ana s-a întors acasă pentru câteva lucruri. Ne-am privit lung.

— Îl iubești mai mult pe el decât pe mine?

— Nu e vorba de iubire… E vorba de familie. De loialitate. De frică să nu-l pierd și pe el…

Ana a oftat și a plecat fără să spună nimic.

Au trecut luni de atunci. Mihai nu m-a mai sunat niciodată. Ana încă locuiește la mama ei. Eu stau singur în casa care odinioară era plină de râsete și certuri mărunte.

Uneori mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe responsabilitatea față de propria fericire? Poate cineva să iubească doi oameni atât de diferiți fără să-i piardă pe amândoi?