Casa din Strada Liniștii: O luptă între generații

— Mamă, hai să vindem casa. Poți să te muți într-un apartament mai mic, iar noi am folosi restul banilor ca avans pentru apartamentul nostru.

Am simțit cum mi se strânge inima. Ploua cu găleata afară, iar picăturile băteau nervos în geamurile vechi ale casei. Vlad stătea în picioare, cu mâinile încrucișate, evitând să mă privească în ochi. Madalina, nora mea, se juca absent cu verigheta pe deget, așezată pe marginea canapelei.

— Vlad, nu-mi vine să cred că tu spui asta. Casa asta e tot ce am! Am crescut aici, tu ai crescut aici… Cum să o vând?

— Nu e doar casa ta, mama. Tata a lăsat-o pentru noi amândoi. Și știi bine că nu ne permitem altfel un avans decent la bancă. Madalina nu are nicio vină că ne gândim la viitorul nostru.

M-am uitat la el și am simțit cum mă apasă fiecare an petrecut muncind pentru familia asta. Tata a murit devreme, iar eu am rămas cu Vlad și cu o casă care scârțâia la fiecare pas, dar care mirosea a copilărie și a cozonac proaspăt.

— Nu Madalina te-a pus să-mi ceri asta? am întrebat cu voce joasă.

— Nu! a ridicat Vlad tonul. E decizia mea. Și e normal să ne gândim la viitorul nostru. Tu ai putea avea o viață mai ușoară într-un apartament micuț, fără grija curții sau a reparațiilor.

Madalina a oftat și s-a ridicat:

— Nu vreau să fiu eu motivul certurilor dintre voi. Dar Vlad are dreptate… E greu să ne descurcăm doar din salariile noastre. Și tu ai merita să nu mai cari lemne sau să te urci pe scară să repari acoperișul.

Am simțit cum mi se umezește privirea. Am privit spre peretele plin de fotografii: Vlad la serbarea de la grădiniță, eu și soțul meu la nuntă, mama ținându-l pe Vlad în brațe. Toate amintirile noastre erau aici, între pereții ăștia vechi.

— Și dacă vând casa, unde o să mai vină Vlad când o să-i fie dor de copilărie? Unde o să mai simt eu că trăiesc cu adevărat?

Vlad s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr:

— Mamă, nu vreau să te rănesc. Dar trebuie să fim realiști. Casa asta e prea mare pentru tine singură. Și noi avem nevoie de un început.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una care se destramă și alta care nu mă mai vrea. Am ieșit în curte, sub streașina unde obișnuiam să stau cu tata și să ascult ploaia bătând în tablă. M-am sprijinit de zidul rece și am plâns în tăcere.

A doua zi dimineață, vecina mea, tanti Lenuța, m-a văzut abătută:

— Ce-ai pățit, Marioara? Parcă ai văzut fantome!

I-am povestit totul printre suspine.

— Of, draga mea… Copiii ăștia nu mai știu ce-i rădăcina! Toți vor apartamente noi și confort, dar uită ce-i sufletul casei.

Cuvintele ei m-au făcut să mă gândesc la sacrificiile mele: cum am muncit douăzeci de ani la fabrica de confecții ca să pot plăti datoriile casei după moartea soțului; cum am crescut singură un copil bolnav de astm; cum am refuzat să mă recăsătoresc ca să nu-i stric echilibrul lui Vlad.

Seara, Vlad a venit din nou:

— Mamă, te rog… Nu vreau să ne certăm. Dar trebuie să iei o decizie.

— Știi ce doare cel mai tare? Că nu mă întrebi dacă vreau sau nu. Ci doar îmi spui ce trebuie să fac.

A tăcut rușinat. Madalina a încercat să mă îmbrățișeze, dar m-am tras ușor înapoi.

— Nu pot acum…

În zilele următoare am început să mă uit la casele din cartier care se vindeau. Fiecare anunț era ca o rană nouă. Am încercat să-mi imaginez viața într-un apartament la bloc: fără grădină, fără cireșul din față, fără mirosul de iarbă proaspăt cosită dimineața.

Într-o seară, am găsit într-un sertar vechi o scrisoare de la soțul meu, scrisă cu puțin timp înainte să moară:

„Marioara, dacă vreodată va fi greu, gândește-te că această casă e sufletul nostru. Să nu o dai decât dacă simți că nu mai poți duce povara ei.”

Am plâns ore întregi citind acele rânduri tremurate. A doua zi i-am chemat pe Vlad și Madalina la masă.

— Am decis ceva. Casa asta rămâne aici cât timp pot eu s-o țin. Dacă vreți avans pentru apartament, vă ajut cu cât pot din economii sau vă girez cu casa pentru credit. Dar nu o vând încă. Nu pot.

Vlad a izbucnit:

— Dar mamă! Ești egoistă! Noi ce facem?

— Egoistă? Poate… Dar e tot ce mi-a rămas din viața asta. Și poate într-o zi o să înțelegi ce înseamnă acasă.

Madalina a început să plângă și ea:

— Nu vreau să stric familia…

Am stat toți trei în tăcere minute bune. Fiecare cu gândurile lui, fiecare cu durerea lui.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Vlad s-a răcit; vine rar pe la mine și vorbește puțin. Madalina încearcă uneori să mă sune, dar discuțiile sunt stânjenitoare. M-am obișnuit cu singurătatea casei mari și reci, dar mă încălzesc amintirile.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare sacrificiul pentru rădăcini merită prețul rupturii dintre generații? Sau poate că dragostea pentru casă e doar o formă de egoism mascat?

Poate voi aveți un răspuns… Voi ce ați fi făcut în locul meu?