Casa de pe hârtie, inima în palme: Lupta pentru moștenire în familia Popescu

— Nu înțeleg de ce insiști, Jovana! Casa asta e a noastră, nu a ta! vocea mamei răsuna ca un ecou în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, cu miros de cafea arsă și amintiri prăfuite.

Stăteam la masă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi adun curajul. Tata privea pe fereastră, evitând să mă întâlnească cu ochii. Simțeam cum aerul se îngroașă între noi, ca o ceață care nu se mai risipește.

— Mamă, nu vreau să vă iau nimic. Dar dacă se întâmplă ceva… dacă…

— Dacă ce? Sari direct la moartea noastră? Asta vrei? Să ne vezi sub pământ ca să-ți iei casa? a izbucnit tata, întorcându-se brusc spre mine. Niciodată nu-l văzusem atât de furios.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era despre moarte. Era despre frică. Frica mea că tot ce am construit împreună s-ar putea risipi într-o clipă, că o semnătură sau o hârtie ar putea să ne despartă pentru totdeauna.

Am crescut în casa asta dintr-un cartier liniștit din Pitești. Fiecare colț are povestea lui: zgârietura de pe ușa de la intrare, unde m-am împiedicat când aveam șase ani; peretele din sufragerie, unde tata a agățat primul meu tablou de la grădiniță; balconul unde mama plângea în tăcere când bunica a murit. Casa asta era mai mult decât niște cărămizi — era inima noastră.

Dar de când cu boala mamei, totul s-a schimbat. A început să uite lucruri simple: unde pune cheile, ce zi e. Tata s-a închis în el, iar eu am început să mă tem. Ce se va întâmpla dacă unul dintre ei pățește ceva? Dacă rudele din partea tatei, cu care abia vorbim, vor veni să ceară partea lor?

— Jovana, nu e momentul să vorbim despre asta, a spus mama, cu voce stinsă. — Nu vezi că mă doare?

— Dar când va fi momentul? am întrebat eu, simțind lacrimile cum îmi ard ochii. Când nu veți mai fi? Când o să vină verișoara Lidia să ceară jumătate din casă?

Tata a trântit cana pe masă.

— Gata! Nu mai vreau discuția asta în casa mea!

Am ieșit pe hol tremurând. Am auzit-o pe mama plângând încet. M-am sprijinit de perete și am simțit cum lumea mea se clatină. Nu voiam să-i rănesc. Dar nici nu puteam trăi cu frica asta.

În zilele următoare, tăcerea s-a așternut între noi ca o pătură grea. Ne salutam scurt dimineața, evitam privirile și fiecare își vedea de treaba lui. Am început să caut informații pe internet despre succesiuni, acte notariale, testamente. Am citit povești despre familii destrămate din cauza unei case. M-am speriat și mai tare.

Într-o seară, am găsit-o pe mama în sufragerie, uitându-se la poze vechi.

— Ți-e frică să nu rămâi singură? m-a întrebat brusc.

— Mi-e frică să nu pierd tot ce iubesc, i-am răspuns.

A oftat adânc.

— Știi… când eram mică, bunicul tău a lăsat casa pe numele unchiului tău. Mama mea n-a spus nimic atunci, dar a suferit toată viața. Poate de-asta mi-e greu să fac pasul ăsta acum.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu era doar despre acte sau proprietate. Era despre răni vechi, despre nedreptate și teamă.

A doua zi dimineață, tata a venit la mine cu ochii roșii de nesomn.

— Jovana… poate ai dreptate. Poate ar trebui să ne gândim la viitorul tău. Dar promite-mi că nu o să vinzi niciodată casa asta cât trăim noi.

Am izbucnit în plâns și l-am îmbrățișat strâns.

— Niciodată! E casa noastră…

Au urmat luni de discuții cu notarul, acte semnate cu mâini tremurânde și nopți nedormite. Fiecare pas părea o trădare și o eliberare în același timp. Mama a început să accepte ideea încet-încet, dar știu că încă o doare.

Când am primit actul pe numele meu, am plâns ore întregi. Nu de bucurie — ci de tristețe pentru tot ce s-a pierdut pe drum: inocența copilului care credea că familia e veșnică și indestructibilă.

Acum stau singură în sufragerie și privesc actul acela rece și impersonal. Mă întreb: oare merită o casă atâta suferință? Oare dragostea dintre părinți și copii poate fi măsurată în acte și semnături?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină grija și începe egoismul într-o familie?