Când copiii altora devin responsabilitatea ta: Povestea mea ca mătușă într-o familie sfâșiată

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce o țineam pe Maria, fetița mea de opt ani, strâns la piept. Din bucătărie răzbăteau țipetele lui Vlad și Andreea, copiii Adrianei, sora mea mai mare. Se certau din nou pe tabletă, iar eu simțeam cum fiecare sunet îmi sfâșie nervii.

Totul a început acum șase luni, când Adriana a venit la mine cu ochii roșii de plâns. Soțul ei, Sorin, plecase în Germania „doar pentru câteva luni”, dar nu mai dăduse niciun semn. Adriana lucra la două joburi ca să poată plăti chiria și să le pună copiilor ceva pe masă. Într-o seară, mi-a spus cu voce stinsă: „Ioana, nu mai pot. Te rog, mă ajuți cu copiii? Măcar până mă pun pe picioare.”

Cum să refuz? Era sora mea. Și totuși, nu mi-am imaginat niciodată cât de greu va fi. Vlad are zece ani și e mereu pus pe harță. Andreea, la doisprezece ani, e tăcută și retrasă, dar când izbucnește, parcă se rupe ceva în casă. Maria, fetița mea, nu mai are liniște. Înainte era veselă și deschisă; acum se ascunde în camera ei și mă întreabă mereu când „o să plece verii”.

Într-o după-amiază ploioasă, am găsit-o pe Maria plângând în baie. „Mami, Vlad mi-a rupt caietul de desen și a râs de mine că sunt prostuță.” Am simțit un val de furie și neputință. M-am dus la Vlad:
— De ce ai făcut asta?
— Nu-mi pasă! Nu e casa mea! — mi-a răspuns el cu ochii goi.

Am încercat să vorbesc cu Adriana la telefon.
— Adriana, copiii tăi au nevoie de tine. Eu nu mai fac față!
— Ioana, te rog… Nu pot să-i iau acum. N-am unde să stăm toți trei…

Seara, după ce adormea toată lumea, mă uitam la tavan și mă întrebam: unde e limita dintre ajutor și sacrificiu? De câte ori trebuie să-mi pun copilul pe planul doi pentru a salva familia?

Într-o zi de sâmbătă, mama a venit în vizită. A găsit casa vraiște: jucării peste tot, vase nespălate, Vlad urlând la PlayStation.
— Ioana, nu te recunosc! Tu erai mereu ordonată…
— Mamă, nu mai pot! Simt că pierd controlul!

Mama a oftat adânc.
— Poate ar trebui să-i spui Adrianei că nu mai poți. Sănătatea ta contează.

Dar cum să-i spun? Cum să-i întorc spatele surorii mele când știu cât suferă? Și totuși… Maria începea să aibă coșmaruri. Într-o noapte s-a trezit țipând: „Nu-l lăsa pe Vlad să-mi ia păpușa!”

Într-o zi am primit un telefon de la școală: Vlad bătuse un coleg. Am mers la director cu inima cât un purice.
— Doamnă Popescu — mi-a spus directorul — băiatul are nevoie de ajutor specializat. Se vede că suferă.

Acasă, l-am găsit pe Vlad ascuns sub masă.
— Vlad, hai la mine…
— Nu vreau! Toată lumea mă urăște!

Am îngenuncheat lângă el.
— Nu te urăște nimeni. Dar trebuie să învățăm să trăim împreună fără să ne rănim.

În acea seară am stat cu toții la masă. Am încercat să vorbim deschis.
— Știu că vă e greu fără mama voastră — le-am spus lui Vlad și Andreei — dar aici trebuie să ne respectăm unii pe alții.
Andreea m-a privit pentru prima dată în ochi:
— Tu nu ești mama noastră…

M-au durut cuvintele ei mai tare decât orice palmă. Am simțit că nu contează cât mă străduiesc; pentru ei sunt doar o străină care încearcă să umple un gol imposibil.

Într-o duminică dimineață am găsit-o pe Maria împachetându-și jucăriile.
— Ce faci?
— Vreau să mergem doar noi două undeva… Să fim iar ca înainte.

Atunci am izbucnit în plâns. Mi-am dat seama că am pierdut echilibrul dintre a fi soră și a fi mamă pentru copilul meu. Am sunat-o pe Adriana:
— Adriana, trebuie să găsim o soluție. Maria suferă. Eu nu mai pot…

A urmat o ceartă lungă la telefon. Adriana m-a acuzat că sunt egoistă. Mama a intervenit și ea:
— Fetele mele, nu vă certați! Familia e tot ce avem!

Dar ce faci când familia te sufocă? Când dragostea devine povară?

După încă două luni de chinuri și discuții interminabile, Adriana a reușit să găsească o garsonieră micuță unde s-a mutat cu copiii ei. Casa mea a redevenit liniștită, dar Maria încă se trezește uneori speriată noaptea.

Acum stau pe canapea și privesc spre ușă. Mă gândesc: oare am făcut bine? Oare există o limită sănătoasă între solidaritatea familială și protecția propriului copil? Sau suntem condamnați să ne sacrificăm mereu pentru cei dragi?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?