„Mamă, Nu Te Mai Iubesc, Vreau Să Locuiesc cu Tata” – Decizia Sfâșietoare a Copilului Meu de Șase Ani

Dimineața a început ca oricare alta, cu haosul blând al micului dejun și graba de a ne pregăti pentru școală. Dar când m-am întors să-i amintesc lui Mihai să se spele pe dinți, l-am găsit îndesând o mică valiză cu hainele și jucăriile lui preferate. Expresia lui era hotărâtă, mult peste ceea ce ar trebui să permită cei șase ani ai săi.

„Mihai, ce faci?” am întrebat, cu vocea amestecată de confuzie și îngrijorare.

„Mă duc să locuiesc cu tata,” a spus fără să ridice privirea, mâinile lui mici luptându-se cu un fermoar încăpățânat.

Cuvintele m-au lovit mai tare decât mă așteptam. „Dar de ce, dragule?” am reușit să spun, îngenunchind lângă el pentru a-i întâlni privirea.

„Nu te mai iubesc, mamă. Vreau să locuiesc cu tata,” a răspuns Mihai, cu vocea fermă și hotărâtă.

Simplitatea afirmației lui a fost o înțepătură ascuțită. Încercând să-mi păstrez vocea calmă, am întrebat: „S-a întâmplat ceva, Mihai? Am făcut eu ceva greșit?”

A clătinat din cap, închizând valiza și fixând-o. „Nu. Doar că vreau să fiu cu tata. Mi-a spus că pot avea o bicicletă nouă și că pot sta treaz până târziu în weekenduri.”

Menționarea tatălui său, Florin, a adus un val de emoții amestecate. Florin fusese mereu părintele „distractiv”, plin de promisiuni și cadouri incitante. Divorțul nostru fusese amiabil la suprafață, dar plin de aceste subterane de rivalitate pe care nu le-am dorit niciodată.

„Mihai, a locui undeva nu înseamnă doar biciclete și stat treaz până târziu,” am spus, încercând să-mi păstrez vocea blândă. „Este vorba despre cine are grijă de tine, cine te face să te simți în siguranță și iubit.”

„Știu,” a spus Mihai, ridicând privirea spre mine cu ochi care păreau prea bătrâni pentru fața lui. „Tata mă iubește. Mi-a spus.”

Implicarea că eu nu-l iubesc a fost un pumnal tăcut. „Și eu te iubesc foarte mult,” am șoptit, trăgându-l într-o îmbrățișare. Nu a răspuns la îmbrățișare, corpul lui fiind rigid și neclintit.

Restul dimineții s-a transformat într-un tablou dureros. L-am sunat pe Florin, sperând că îl va convinge pe Mihai să renunțe la această decizie bruscă. Dar Florin era prea fericit să alimenteze hotărârea fiului nostru, poate văzând-o ca pe o victorie pentru el.

Până la prânz, Florin era la ușă, gata să-l ia pe Mihai. Am privit cum băiețelul meu, cu valiza în mână, merge hotărât spre mașina tatălui său. Nu s-a uitat înapoi. Florin mi-a aruncat un zâmbet triumfător în timp ce îl fixa pe Mihai în scaunul din spate.

Mașina a dispărut pe drum și odată cu ea o parte din inima mea. Am stat acolo mult timp după ce au ieșit din vedere, greutatea cuvintelor lui Mihai și finalitatea plecării sale așezându-se în jurul meu ca o ceață rece.

În liniștea care a urmat, casa părea mai goală ca niciodată. Spațiile umplute cu râsul lui Mihai erau acum ecouri goale. M-am întrebat dacă va înțelege vreodată alegerile pe care le-am făcut, sacrificiile pentru binele lui sau dacă atracția unei biciclete noi și a unor ore târzii va umbri mereu dragostea constantă pe care am încercat să i-o ofer.