Ecourile Miezului Nopții

Ana a iubit întotdeauna liniștea orașului pe timp de noapte. Străzile aglomerate ale Bucureștiului se transformau într-un peisaj liniștit, cu doar un zumzet îndepărtat al traficului și foșnetul ocazional al frunzelor care să spargă tăcerea. În timpul uneia dintre aceste plimbări liniștite spre casă, după tura târzie de la restaurant, a auzit pentru prima dată o melodie blândă și bântuitoare care părea să plutească prin aer.

La început, Ana a crezut că este doar vântul care îi joacă feste. Dar pe măsură ce continua să meargă pe strada slab luminată, sunetul devenea mai clar, mai distinct. Era o melodie pe care nu o putea identifica, dar care îi trezea ceva adânc în suflet. Împinsă de o dorință inexplicabilă, a urmat melodia, pașii ei răsunând ușor pe trotuar.

Sunetul a condus-o către o alee îngustă, una pe care nu o observase niciodată înainte, deși trecuse de nenumărate ori pe acolo. Ezitantă dar intrigată, Ana a pășit în umbre, inima bătându-i cu un amestec de teamă și emoție. Melodia era acum mai puternică, aproape ca și cum ar fi chemat-o.

Pe măsură ce se aventura mai adânc în alee, a dat peste o vioară veche și uzată zăcând pe jos. Era o priveliște ciudată, abandonată și nepotrivită în mijlocul decadenței urbane. Corzile erau uzate, dar părea să emane o strălucire slabă sub lumina lunii. Ana a ridicat-o, simțind cum o căldură neașteptată i se răspândește prin degete.

Deodată, melodia s-a oprit. Tăcerea era asurzitoare, apăsând asupra ei din toate părțile. Mintea Anei era plină de întrebări—cine lăsase această vioară aici? De ce părea atât de semnificativă? Dar înainte să poată medita mai mult, un vânt rece a străbătut aleea, aducând cu el un sentiment de prevestire.

În zilele următoare, Ana s-a simțit inexplicabil atrasă de vioară. A dus-o acasă, incapabilă să scape de senzația că ascundea un secret. Pe măsură ce cânta la ea, melodia bântuitoare revenea, umplându-i micul apartament cu frumusețea sa stranie. Totuși, cu fiecare notă, Ana simțea o neliniște crescândă, ca și cum ar fi trezit ceva ce ar fi fost mai bine să rămână adormit.

Nopțile ei au devenit neliniștite, bântuite de vise vii cu figuri umbroase și avertismente șoptite. Solitudinea odinioară reconfortantă a orașului devenea acum apăsătoare, iar Ana a început să observe întâmplări ciudate—lumini pâlpâind, curenți reci în camere închise și mișcări fugitive la marginea vederii sale.

Disperată să găsească răspunsuri, Ana a început să cerceteze originile viorii. A descoperit că aparținuse unui muzician renumit care dispăruse în circumstanțe misterioase cu decenii în urmă. Zvonurile vorbeau despre un blestem legat de ultima sa compoziție—o melodie despre care se spunea că îi prinde în capcană pe cei care o aud.

În ciuda fricii crescânde, Ana nu se putea despărți de vioară. Era ca și cum ar fi devenit parte din ea, muzica sa împletindu-se cu sufletul ei. Dar pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, linia dintre realitate și coșmar devenea neclară. Umbrele deveneau mai îndrăznețe, șoaptele lor mai insistente.

Într-o noapte fatidică, în timp ce cânta la vioară pentru ceea ce părea a fi a suta oară, Ana și-a dat seama prea târziu că fusese prinsă în capcana melodiei sale bântuitoare. Umbrele s-au strâns în jurul ei, îmbrățișarea lor rece sufocantă și necruțătoare. În acel moment, Ana a înțeles că unele descoperiri sunt mai bine lăsate neexplorate.