„De ce ai devenit brusc atât de grijulie, sperând la o moștenire?” a întrebat Bunica

„De ce ai devenit brusc atât de grijulie, sperând la o moștenire?” a întrebat Bunica, cu o voce plină de suspiciune. Emilia a simțit un fior de vinovăție, dar l-a alungat repede. Avea motivele ei pentru a vizita mai des, dar nu erau atât de egoiste cum credea Bunica.

Emilia fusese întotdeauna apropiată de bunica ei, dar viața se pusese în calea lor. Facultatea, un job solicitant și viața agitată din oraș o ținuseră departe. Dar acum, cu sănătatea Bunicii în declin, Emilia simțea o urgență să se reconecteze.

„De ce nu vii să ne vizitezi?” a întrebat Ion, tatăl Emiliei, într-o seară la telefon. „Aerul este mai curat aici la țară, mai proaspăt. Maria va avea grijă de tine, iar vecinii noștri sunt doctori. Voi fi și eu cu tine.”

Emilia a ezitat. Iubea orașul și conforturile sale. Gândul de a petrece timp în orașul liniștit și rural unde crescuse era atât reconfortant cât și neliniștitor. Dar știa că tatăl ei avea dreptate; Bunica avea nevoie de ea.

„Bine, tată. Voi veni în weekend,” a fost de acord în cele din urmă Emilia.

Drumul spre țară a fost lung și plin de amintiri. Emilia își amintea verile petrecute la casa Bunicii, mirosul de prăjituri proaspăt coapte și sunetul greierilor noaptea. Dar acele zile păreau acum o viață în urmă.

Când a ajuns, a fost întâmpinată de tatăl ei și Maria, mama ei vitregă. Arătau obosiți dar ușurați să o vadă.

„Mulțumesc că ai venit,” a spus Ion, îmbrățișând-o strâns. „Înseamnă mult pentru bunica ta.”

Emilia a dat din cap, simțind un nod în gât. A intrat în casă și a găsit-o pe Bunica stând în fotoliul ei preferat lângă fereastră, privind grădina.

„Bună, Bunico,” a spus Emilia încet.

Bunica s-a întors să o privească, ochii ei fiind un amestec de bucurie și suspiciune. „Emilia, e bine să te văd,” a spus ea, cu o voce slabă dar caldă.

În următoarele zile, Emilia s-a acomodat cu rutina. A ajutat-o pe Maria cu treburile casnice, a gătit mese și a petrecut timp cu Bunica. Au vorbit despre vremurile vechi, au împărtășit povești și au râs împreună. Dar mereu exista o tensiune subterană.

Într-o seară, în timp ce stăteau pe verandă privind apusul, Bunica s-a întors către Emilia și a întrebat: „De ce ai devenit brusc atât de grijulie? Speri la o moștenire?”

Emilia a fost luată prin surprindere. „Nu, Bunico. Vreau doar să fiu aici pentru tine,” a răspuns ea sincer.

Bunica a oftat. „Sper că asta e adevărat, Emilia. Am văzut prea mulți oameni schimbându-se când e vorba de bani.”

Emilia a simțit un nod în stomac. Știa că trebuia să dovedească că intențiile ei erau sincere.

Zilele s-au transformat în săptămâni și Emilia a continuat să aibă grijă de Bunica. Dar în ciuda eforturilor ei, sănătatea Bunicii continua să se deterioreze. Doctorii au făcut tot ce au putut, dar era clar că timpul se scurgea.

Într-o noapte, în timp ce stătea lângă patul Bunicii, ținându-i mâna, Bunica i-a șoptit: „Mulțumesc că ești aici, Emilia.”

Lacrimi i-au umplut ochii Emiliei. „Te iubesc, Bunico,” a spus ea încet.

Bunica a zâmbit slab și a închis ochii pentru ultima dată.

Emilia a rămas la țară câteva zile pentru a ajuta cu aranjamentele funerare. Casa părea goală fără prezența Bunicii. În timp ce își făcea bagajele pentru a se întoarce în oraș, a găsit o scrisoare adresată ei în scrisul Bunicii.

„Dragă Emilia,

Știu că întrebarea mea te-a rănit și îmi pare rău. Trebuia să fiu sigură că intențiile tale sunt pure. Mulțumesc că mi-ai dovedit contrariul. Te iubesc mai mult decât pot spune cuvintele.

Cu dragoste,

Bunica”

Emilia a strâns scrisoarea la piept, lacrimile curgându-i pe față. Venise la țară pentru a se reconecta cu bunica ei și găsise ceva și mai valoros—închiderea unui capitol și o înțelegere mai profundă a iubirii.

În timp ce conducea înapoi spre oraș, Emilia și-a dat seama că viața nu va mai fi niciodată la fel fără Bunica. Dar știa și că amintirile pe care le-au împărtășit vor rămâne cu ea pentru totdeauna.